Get Adobe Flash player

Conştiinţa spaţiului naţional românesc

Vizualizari: 265

Noţiunea de spaţiu ca fapt de conştiinţă are la noi un înţeles limitat, redus la dimensiuni restrânse. Idealul Unirii era mai mult de esenţă naţională decât spaţială, iar revendicarea spaţială s-a ivit numai ca o exigenţă fizică indispensabilă existenţei şi dezvoltării naţiunii, cadru natural de trăire şi consacrare istorică.

În strălucitul monument de sensibilitate populară, balada Mioriţei, găsim câteva noţiuni limpezi de geografie. Această baladă, care nu se ştie unde şi de cine a fost plăsmuită, ne vorbeşte – prin gura rapsodului din creierul munţilor – de „Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei/ Unu-i moldovean/ Unu-i ungurean/ Şi unu-i vrâncean”.

Pentru cântăreţul anonim, frontierele nu aveau nicio semnificaţie. Pentru aceste semne convenţionale trăia un neam plin de sensul unităţii şi al misiunii sale. Cele trei turme de miei par a înfăţişa cele trei mari sectoare ale neamului românesc, iar cei trei ciobănei par a indica trei căpetenii de popor răspândit sub trei stăpâniri.

Din negura nedesluşită a veacurilor, rapsodul popular dă glas instinctului său spaţial, însăilând elemente de geopolitică naţională.

Transhumanţa a limpezit conştiinţa spaţiului nostru naţional. Hotarele românismului au fost continuu atinse şi lărgite de păstorii porniţi din munţi, care, cu turmele lor, treceau ape, stepe şi frontiere, de parcă tot pământul ar fi fost numai al lor. Ciobanii ardeleni au ajuns cu turmele lor până în pământul Dobrogei, cel stăpânit altădată de Mircea Basarab, formând acolo cele dintâi sate româneşti. Şi nu doar ei, ci şi ciubărarii Apusenilor, rătăcitori până unde se auzea dulceaţa limbii părinţilor.

Şi în amărăciunea despărţirii dintre fraţi apar chiar legături economice şi culturale intense. Trupe de teatru din Ţara liberă treceau uneori pe la noi, în vreme ce mulţi oameni învăţaţi din Ardeal au descălecat în instituţiile şcolare de dincolo de munţi. Un Gheorghe Lazăr, apoi caransebeşeanul nostru Ştefan Velovan, şi mulţi alţii.

Ideile circulau aproape nestânjenite peste crestele Carpaţilor ce au făcut frânte aripile lui Aurel Vlaicu. Calendare, cărţi şi reviste trecute în desagi prin Vama Cucului de Badea Cârţan erau frământătura aluatului din care a dospit unitatea gândului. Cel ce avea să fie marele Eminescu şi-a publicat cele dintâi încercări de creaţie la Oradea, în „Familia” lui Iosif Vulcan.

Şi dacă opera cronicarilor şi a reprezentanţilor Şcolii Ardelene a pregătit drum celorlalţi gânditori de mai târziu în afirmarea ştiinţifică a drepturilor noastre asupra pământului ce-l locuim, atâtea modeste luminiţe, ce au fost bătrânii dascăli de la sate, au fost acelea care au picurat în inimi. pe lângă buchea ceaslovului şi octoihului, mai ales încrederea în destinul luminos al neamului.

Aşadar, conştiinţa că noi „ni-s acasă”, în vreme ce alţii sunt aduşi de vânturi, cum spunea un poet bănăţean, a determinat înfiinţarea unor noi societăţi culturale, profesionale şi economice, necesare pentru menţinerea solidarităţii şi afirmării prin muncă a drepturilor, ori fala noastră, a bănăţenilor, vestitele coruri care au dus fraţilor de peste munţi solia sufletelor noastre muiate-n doină şi oţelite-n „Deşteaptă-te Române!”.

Doina bănăţeană născută din timpurile de vitregie, din sufletul obidiţilor şi din fluierul ciobanului, mereu prigonită, a înflorit mereu, devenind o adevărată comoară, adâncă şi tainică, un mijloc nepreţuit de strigare a zbuciumului şi suferinţelor. Aceasta a intrat în repertoriul formaţiunilor muzicale din toate provinciile româneşti, inclusiv Banatul, contribuind la pregătirea românilor pentru libertatea naţională ce avea să vină.

Astfel, din desfăşurarea evenimentelor ce au dus la înscrierea Actului de la 1 Decembrie 1918 – la baza căruia rămâne această realitate de valoare permenentă, năzuinţele politice şi manifestarea de voinţă a naţiunii române spre unitate naţională – se desprinde impresionant şi temeiul de drept al comunităţii naţionale româneşti, alături de temeiul istoric, etnic, geografic şi economic.

Sute de ani, Transilvania a trăit într-o configuraţie politică străină de rosturile ei fireşti. Caracterul ei etnic a rămas însă cu preponderenţă românesc de-a lungul tuturor veacurilor, deşi noua stăpânire s-a străduit a se înfige în solul ei, nu numai prin forţa politică, ci prin aşezări de colonişti sau organizare de instituţii feudale, care i-au exclus pe români din viaţa de stat.

Nici instalarea habsburgilor şi crearea „Marelui principat” al Ardealului, legat de ţările austriece, n-au curmat opresiunea politică şi religioasă, ci au extins-o mai mult. Şi, totuşi, zorile epocii de libertate găsesc Transilvania pătrunsă de ideea românismului, care s-a deşteptat din somnul cel de moarte.

Şase volume, 4.000 de pagini, 922 de documente! O veritabilă premieră istoriografică prin care se dovedea încă o dată că lupta înaintaşilor care s-au jertfit pentru eterna Românie, pentru unitatea, integritatea şi independenţa patriei, sunt valori supreme şi sacre ale poporului nostru liber şi suveran, stăpân deplin pe destinele sale.

Dramatica desfăşurare a evenimentelor de la 1 Decembrie 1918 îmbracă cu o semnificaţie deosebită Centenarul unităţii noastre naţionale înfăptuite atunci în virtutea unei hotărâri istorice.

Doinel PUIU MĂRGINEANU

Traducere