Get Adobe Flash player

Originea şi cauza suferinţei

Vizualizari: 137

Calea care duce la viaţa veşnică este strâmtă şi grea, aceasta fiind arătată atât prin exemplul sfânt al Domnului, cât şi prin învăţătura Lui. Domnul le-a spus dinainte ucenicilor şi prietenilor Săi şi celor ce l-au urmat că în lume, adică în viaţa pământească, necazuri vor avea (cf. Ioan 16,33; 15,18; 16,2-3). De aici înţelegem limpede că tristeţea şi suferinţa sunt îngăduite de Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti pentru adevaraţii Lui robi şi slujitori.

Dar de ce se întâmplă aceasta? De ce tristeţea şi suferinţa, împreună cu bolile care le însoţesc, sunt „îngăduite” pentru noi? Învăţătura Sfinţilor părinţi ne arată cum trebuie înţeleasă suferinţa în contextul stării primului om creat şi apoi a căderii lui în păcat.

Dintru început nu a existat suferinţă, nici boală, nici moarte. Omul era „străin păcatului, necazurilor, grijilor şi nevoilor fireşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog). Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit „ar fi ajuns la cea mai desăvârşită slavă şi, schimbaţi fiind, s-ar fi apropiat de Dumnezeu… iar bucuria şi desfătarea de care ne-am fi umplut atunci, prin comuniunea dintre noi, ar fi fost cu adevărat de negrăit şi dincolo de cugetarea omenească”, mărturiseşte tot Sfântul Simeon. Şi dacă n-ar fi existat suferinţă, nu ar fi existat nici boală şi, prin urmare, n-ar fi mai fi fost nevoie de ştiinţă şi medicină.

„Dar atunci când omul a fost ademenit şi înşelat de diavol… Dumnezeu s-a apropiat de om, aşa cum se apropie un doctor de un bolnav” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dumnezeu s-a pogorât în Eden, în răcoarea serii, şi a strigat: „Adame, unde eşti?” (Facere 3,9). Prima Lui manifestare faţă de om după păcatul neascultării nu a venit ca din partea unui Judecător răzbunător, ci ca din aceea ca a unui Doctor înţelept, în căutarea pacientului Său, „fiindcă Dumnezeu, când află un păcătos, nu se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun”, afirmă tot Sfântul Ioan Hrisostom.

Omul, făptura, cedase ispitei de a fi ca şi Dumnezeu Creatorul, ceea ce este împotriva oricărei raţiuni sau posibilităţi. Acesta, primul păcat, a adus cu el nu „îndumnezeirea”, ci suferinţa, boala şi moartea, şi nu din „întâmplare”, ci dintr-o raţiune întâmplătoare: pentru ca omul să poată cunoaşte neîndoielnic şi pentru totdeauna că el nu este ca „Dumnezeu”.

De aceea, Doctorul ceresc „a predat trupul omului nesfârşitelor suferinţe şi boli, pentru ca omul să înveţe chiar din firea sa că nu mai trebuie să primească niciodată acest gând”, adică să fie ca Dumnezeu (Sfântul Ioan Hrisostom). Dumnezeu a zis Evei: „în dureri vei naşte copiii” (Facere 3,16), iar lui Adam: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele tale… În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Facere 3,17-19).

Este foarte important să înţelegem acest lucru încă de la început, pentru că, dacă nu pricepem acest adevăr despre omul căzut, nimic din ceea ce ne învaţă Sfinţii Părinţi nu va mai avea vreun înţeles. Pe de altă parte, dacă înţelegem acest lucru, vom fi în stare să aflăm o mulţime de lucruri despre noi înşine, Îl vom putea cunoaşte pe Dumnezeu slăvindu-L ca şi Creator (Sfântul Vasile cel Mare). Păcatul naşte răul, iar răul naşte suferinţa, şi, chiar dacă Adam şi Eva ne-au adus această suferinţă, totuşi, pentru noi este şi o binecuvântare, deoarece ne determină să ne dăm seama cât de vătămătoare este necredinţa în Dumnezeu, atât pentru sufletele, cât şi pentru trupurile noastre.

Pr. Petru PAICA

Traducere