În Antichitatea grecească acest precept era foarte respectat în societatea elenă, în special în rândurile filosofilor, încât a ajuns sa fie uzitat ca normă generală, atât în cultura antică elenă, cât și în cultura universală a omenirii. „Gnothi seauton!”, adică „Cunoaște-te pe tine însuți!”, a fost atât de încetățenit în cultura greacă, încât Platon îl amintea într-unul din „Dialogurile” sale, probabil în 388 î. H., ca fiind gravat pe frontispiciul Oracolului din Delphi închinat zeului Apollo. Platon chiar amintea că preceptul inscripționat era unul din cele mai vechi, aparținând „Celor șapte înțelepți ai Greciei Antice”.

Însă cel care a consacrat acest precept a fost Socrate, profesorul lui Platon. Acesta arăta că prin „gnothi seauton” omul trebuia să fie temperat și cumpătat în toate și trebuia să își cunoască propriile limite și puteri. Astfel, cunoscându-și propriile limite și virtuți, omul putea ajunge la înțelepciune și putea deveni un om virtuos, atât în fața zeilor, cât și în fața societății. În timp, preceptul a fost înțeles ca un îndemn, ca omul să devină conștient de propria măsură, să nu se compare cu zeii, și să caute adevărul și valoarea pentru ca spiritul să se dezvolte armonios.

Preceptul „gnothi seauton” nu a fost ocolit nici de creștinism. Sfinții Părinți ai Bisericii Patristice, buni cunoscători ai filosofiei grecești și romane, au încreștinat acest precept în legătură cu termenul de „methanoia”, care însemna „schimbarea firii”, și astfel creștinul ajungea la „gnosis”, adică la cunoaștere. Cu alte cuvinte, prin cunoașterea de sine, creștinul conștientiza nimicnicia sa în fața Creatorului și starea de păcătoșenie, și astfel ajungea prin pocăință la apropierea de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre marii părinți ai „Secolului patristic”, a arătat în scrierile sale importanța lui „gnothi seauton”. Acest mare părinte al Bisericii cunoștea bine filosofia greacă, mai ales pentru că studiase în tinerețea sa la Athena, marele centru cultural al Greciei Antice. Părintele capadocian arăta în scrierile sale că prin cunoașterea de sine se ajungea la „luarea aminte”. Această luare aminte era de două feluri: una fizică, prin care privim cele materiale prin ochii trupești, și una spirituală, prin care vedem cu ochii sufletului cele spirituale. Desigur, Sfântul Vasile cel Mare arăta că, dacă creștinul lua aminte la sine și se căia din adâncul sufletului, putea ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, și nu mai avea nevoie să îl cunoască pe Dumnezeu din cele create. Iar cunoașterea lui Dumnezeu aducea pe creștin la înțelepciune, iar înțelepciunea ducea la frica de păcătuire față de Dumnezeu. Înțeleptul Solomon scria în „Pildele” sale: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; cei fără minte disprețuiesc înțelepciunea și stăpânirea de sine” (Pilde 1,7).

Sfinții Părinți ai Bisericii merg chiar mai departe, arătând că, prin cunoașterea de sine, creștinul ajunge să își cunoască starea ontologică decăzută datorită păcatului adamic, și prin pocăință, prin post și rugăciune poate să se întoarcă la Dumnezeu și să se mântuiască. Un mare exemplu de cunoaștere de sine și de pocăință l-a dat „Fiul risipitor” din Sfânta Evanghelie (Luca 15, 11-32), care, după ce și-a cheltuit averea în desfrânări, s-a întors cu mare pocăință la Tatăl Dumnezeu care l-a primit cu mare bucurie: „Trebuie însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15, 32). Iar ca să ne încredințăm că Dumnezeu iubește pe cel care se pocăiește, Mântuitorul Hristos a mărturisit că: „În cer mai mare bucurie se face pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15, 7). Pocăința adevărată se face prin conștientizarea păcatului în sufletul omului și părerea de rău pentru săvârșirea lui. Iar părerea de rău pentru păcat se poate doar prin post, rugăciune curată, mărturisirea curată a păcatului în scaunul de spovedanie și apropierea de Tatăl Hristos prin împărtășirea cu Sângele și Trupul Lui. Friedrich Hegel, mare filosof idealist de la începutul secolului al XIX-lea, arăta că preceptul „Cunoaște-te pe tine însuți!” a însemnat un punct de cotitură în spiritualitatea creștină, deoarece a îndreptat spre conștiință, spre eu-l profund din fiecare, ca adevăratul izvor al cunoașterii de sine.

Diacon Traian Nicolae PROFIR