Get Adobe Flash player

editorial

Pocitania

Vizualizari: 596

Nu ştiu dacă sunt eu uneori mai greu de cap şi nici cum se face, dar văd că există o grămadă de lucruri pe care nu doar că nu le înţeleg, dar chiar mă şi depăşesc serios. Când eram mai tânăr, mă chinuiam să găsesc explicaţii; acum, mă mulţumesc cu acceptări. Departe de mine gândul de a încerca să mă scuz sau să mă dezvinovăţesc, dar nu cred că e vorba de laşitate, cât de comoditate şi, câteodată, de lene. Iar uneori mă simt atât de obosit, încât prefer să fac pace cu mine însumi decât să declar război lumii întregi. Am murit de prea multe ori până acum ca să nu-nvăţ ceva din asta.

Bunăoară, nu pricep pentru nimic în lume de ce, atunci când se vorbeşte despre Napoleon, toată lumea îşi scoate pălăria. Istorici, strategi militari, scriitori, ba chiar şi beţivani ceva mai citiţi din cele mai sordide cârciumi, parcă s-au înţeles cu toţii să mă contrazică, aşa că, de-a lungul timpului, cu unii am intrat în polemică, cu alţii m-am certat, şi, o dată sau de două ori, nu mult a lipsit să iau şi o sticlă-n cap. Continuă să citești

Cenuşă

Vizualizari: 482

Cred că nimic nu trezeşte copilul din mine mai brusc, dar şi mai blând şi mai frumos în acelaşi timp, decât o fac filmele şi cărţile SF. Asta mi se-ntâmplă probabil pentru că, pe vremea când eram de-o şchioapă, adormeam în fiecare seară altundeva, în altă lume plăsmuită de Jules Verne, şi mă trezeam mereu în acelaşi loc şi cu gândul la orele de matematică din ziua aia, materie care, pentru mine cel puţin, a fost, este şi va fi întotdeauna ceva de domeniul ştiinţifico-fantasticului.

Am călătorit, fără să obosesc o clipă, 20.000 de leghe sub mări, spre centrul pământului, de la Pământ la Lună, am făcut ocolul Pământului în 80 de zile şi n-am simţit nicio durere în picioare, am fost Robert, copilul Căpitanului Grant, am dârdâit de frică pe Insula Misterioasă, am văzut Raza Verde şi Steaua Sudului, şi am petrecut doi ani de vacanţă pe Insula cu elice. Acum cred că, citindu-le pe toate astea, nu făceam decât să evadez în locuri şi vremuri croite parcă anume pentru un copil care nu vrea altceva decât să-şi lase mintea să-i zburde, dar mai ales mi-a oferit dovada că, încă de mic, am fost doar un visător şi nimic mai mult. Continuă să citești

Cetăţeanul turmentat

Vizualizari: 613

Cu cât înaintam în vârstă, cu atât mai des îmi plăcea să spun că nu prea au mai rămas lucruri care să mă mire, iar acelea despre care credeam că nu se pot întâmpla, chiar nu se întâmplau. Totul până când o înşiruire de gânduri, într-o dimineaţă mohorâtă de februarie, au făcut să se clatine toate convingerile astea care, cel puţin până în clipa aceea, fuseseră literă de lege pentru mine.

Drumul din faţa mea avea vreo 200 de metri şi, cu toate că altminteri era foarte circulat joia, în cea mai agitată zi din săptămână, fiindcă duce la piaţă, în acea dimineaţă n-am zărit ţipenie de om, de parcă toţi intraseră în pământ. Câinele lunguieţ, scund şi comic din faţa farmaciei veterinare dispăruse şi el. Am continuat să merg, tălpile bocancilor, pe care niciodată până atunci nu le mai auzisem, scârţâiau pe trotuar, şi câteva clipe am crezut că visez. În capătul străzii am intrat într-un bar, am cumpărat o cafea şi, cu tot frigul de afară, m-am oprit în faţa unei mese înalte, la care se stă în picioare, mi-am aprins o ţigară şi am aşteptat ca lumea să se nască din nou.

Adam şi Eva, cum le-am zis moşului şi babei care trăgea după ea un cărucior vertical şi flămând, pe care nu ştiam cu ce l-ar fi putut sătura, au apărut târziu, abia la a doua ţigară. Auzeam foarte bine ce-şi spun, fiindcă vorbeau tare, rar şi apăsat, şi păreau foarte mulţumiţi de tot ce li se întâmplă. Doar după ce-au trecut prin dreptul meu mi-am dat seama cât de absurde erau numele cu care îi botezasem în gând, dar nici măcar n-am zâmbit. Mai degrabă m-am întristat atunci când i-am comparat cu tinerii cu privirile goale înfipte în telefoane, pe care îi văzusem cu o zi înainte şi pe care, poate doar mi s-a părut, dar i-am simţit pustiiţi şi străini de orice trăire, dorinţă şi vis, într-o lume pe care Adam şi Eva cei adevăraţi n-o vor începe niciodată. Continuă să citești

Furnicile şi rinocerul (semifabulă)

Vizualizari: 650

Într-o seară pe la şapte

(Dar jurai că-i miez de noapte),

Priveam la televizor

Cum în savana africană

Se bat fără pic de teamă,

Luându-se chiar la omor,

Milioane de furnici.

Buuuun… Până aici sper să-mi fi ieşit ce mi-am propus să fac, dar, cum cred că aş obosi şi mai tare cu versuri românul nedeprins să mai citească şi altceva decât cifrele de pe bancnote, etichetele de pe haine şi mărcile maşinilor, am să încerc să fac un rezumat al primei fabule pe care aveam de gând s-o scriu. Continuă să citești

Locul în care nu răsare soarele

Vizualizari: 678

Din capul locului, vreau să lămuresc un lucru: nu am avut şi nu am nici acum rude sau prieteni, nici măcar simple cunoştinţe care să fi fost vreodată mineri. Cu toate astea, nici eu nu înţeleg prea bine de ce, simt nevoia să trag perdeaua şi să las o rază de soare să lumineze, chiar şi pentru o clipă, un loc în care prea puţini au fost şi despre care aproape nimeni nu ştie cu adevărat mai nimic, acolo unde se lucrează în bezna cea mai adâncă pe care am văzut-o în viaţa mea. Poate, adică mai mult ca sigur n-aş fi scris despre ei, dacă minerii din Valea Jiului n-ar fi făcut zilele trecute grevă. Au cerut bani, ce altceva, atunci când au văzut cum bugetarilor li s-au dat cu nemiluita. N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu zic că nu e greu să fii medic, eu n-aş putea să fiu nici măcar o oră, sau dascăl, meserie pentru care zic eu că am unele înclinaţii, dar pe care n-aş putea s-o fac, totuşi, mai mult de o săptămână cel mult, însă, în timp, am dobândit o slăbiciune pentru oamenii aceia care scormonesc adâncurile după bulgării negri de lumină şi pe care, oricât i-ai plăti, parcă tot nu e destul. O să încerc să explic mai departe de ce.

Totul a început cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr şi-mi treceau prin cap tot felul de idei, care mai de care mai năstruşnice, de reportaje cum nu mai scrisese până atunci nimeni în redacţie, şi m-am gândit că o mină ar fi un subiect cum nu se putea mai bun. Timp de doi ani, ori de câte ori m-am pregătit să mă duc spre Anina, mereu s-a întâmplat câte ceva şi trebuia să merg în altă parte. În dimineaţa în care m-am hotărât că mina mă aşteptase destul, am plecat direct de acasă, fără să mai dau prin redacţie. Continuă să citești

Casa de nebuni

Vizualizari: 514

De Crăciun, fiul meu, care, de câţiva ani, a considerat că e mai bine să-şi croiască un viitor în muzică, la Bucureşti, decât să care colete prin te miri ce colţ al Europei, s-a gândit să-mi facă un cadou frumos, aşa că s-a dus la Librăria Cărtureşti şi a cumpărat două romane – Tatuatorul de la Auschwitz şi Poveste despre două oraşe. Şi dacă pe Dickens, recunosc, mai mult l-am răsfoit decât să-l citesc, când vine vorba despre lagărele naziste cred că ştiu tot atât de multe despre ele ca un evreu pe care, numai piele şi os, l-au eliberat americanii în primăvara lui 1945. Prin urmare, nu ca să aflu ceva nou am început cu Tatuatorul lui Heather Morris, ci doar ca să văd cam care mai e curentul şi cum e scrisă o carte care s-a vândut ca pita caldă în jumătate de Europă. N-am să spun însă nimic despre asta, fiindcă nu despre noul curent literar vreau să vorbesc, ci despre uimirea pe care a trăit-o fiul meu atunci când un coleg care l-a prins cu cele două volume l-a întrebat cine e fraierul care mai citeşte azi cărţi. I-a răspuns că tată-su e prostul respectiv, dar, la cum îl cunosc, cred că i-a spus-o cel puţin printre dinţi. Continuă să citești

Cea mai frumoasă melodie

Vizualizari: 921

Cred că niciodată n-am stat pe gânduri mai mult ca acum dacă să mă apuc să scriu despre ceea ce urmează. Dacă am ajuns până aici, e clar că în cele din urmă m-am hotărât s-o fac, cu toate că subiectul celălalt, de rezervă, ar fi fost poate mai potrivit şi mai la îndemână mie, fiindcă, ţintuit în pat, la sfârşitul anului trecut, de o răceală sau o gripă cum nu ţin minte să mai fi avut vreodată, zile şi nopţi întregi, uneori, atunci când, cuprins de febră, chiar cred că am delirat, m-am tot gândit la el. Ar fi fost, fără discuţie, mult mai comod şi mai la îndemână pentru mine să închei un an, dar mai ales să încep altul, cu zâmbetul pe buze, decât cu un scrâşnet de măsele.

E vorba despre cea mai frumoasă melodie din lume. Am ascultat foarte multe cântece, mi-au plăcut multe, dar niciunul ca Happy New Year al lui ABBA. Cred că aş avea mai degrabă toate motivele să-l urăsc, şi totuşi, atunci când îl aud, sufletul mi se dizolvă în ceea ce ar trebui să fie pulbere de stele, dacă ar exista aşa ceva. Şi, cu fiecare an care trece, strălucirea prafului e mai diafană, dar cu atât mai preţioasă pentru mine, chiar dacă, atunci când a început toul, nimic nu mă îndreptăţea să cred că cinci minute fără absolut nicio importanţă aveau să se transforme într-o amintire care, ca o săgeată, îmi va traversa viaţa şi-şi va lovi ţinta la fiecare sfârşit de an. Continuă să citești

2018

Vizualizari: 730

Oricât am încercat – şi mărturisesc că m-am străduit din răsputeri în privinţa asta –, nici de data asta n-am reuşit să evit clipele acelea de la sfârşitul anului când, oricât de ocupat aş fi, parcă trebuie să trag linie şi să socotesc. Aşa m-am obişnuit. Dar nu-mi plac nici momentele, nici calculele pe care le fac, fiindcă de cele mai multe ori bilanţul îmi iese cu minus în faţă şi ştiu că totul se întâmplă doar din vina mea. Întotdeauna mi-am propus să fac mai mult decât am fost în stare şi mereu am fost mai degrabă cu capul în nori decât cu picioarele pe pământ, iar matematica dezamăgirilor nu m-a iertat niciodată.

Cam toate mi-au ieşit prost în 2018. Nici nu ştiu cu ce să încep, într-atât de multe eşecuri am suferit. Unul este însă mai vechi şi mai adânc decât toate celelalte, şi poate de aceea şi cel mai dureros. Ori de câte ori m-am întâlnit cu un prozator sau editor, întrebările şi răspunsurile erau aceleaşi: ce-am mai scris în ultimul timp, şi nimic. Pe urmă el clătina din cap, iar eu ridicam din umeri. La început mi-a fost ruşine, dar cu timpul a dispărut şi asta şi-a rămas doar o resemnare vinovată, pentru care nu ştiu dacă am să reuşesc să mă iert vreodată. Deoacamdată încerc. Una dintre scuzele de care mă folosesc e că nu pot să fiu ca Liviu Rebreanu, să beau 25 de cafele şi să fumez cinci pachete de ţigări pe noapte, fiindcă eu dimineaţa nu-mi mai văd capul de treburi. Am avut o perioadă, acum câţiva ani, când am tras de mine în toate direcţiile şi-am reuşit să încep un roman, dar de atunci, nimic. Aş fi vrut din tot sufletul să scriu o carte pentru cei care vor veni, dar n-am avut şi n-am încotro şi trebuie să scriu la ziar, pentru cei care sunt. Tot aşa, mi-ar fi plăcut să pot spune la ce pagină am ajuns cu romanul, dar nici măcar nu mai ştiu pe unde am pus foile alea. Continuă să citești

Vesta galbenă

Vizualizari: 890

A trebuit să înceapă tămbălăul în Franţa ca să înţeleg, în sfârşit, că în adâncul sufletului eu sunt o Vestă galbenă. Mă mir că nu mi-am dat seama de lucrul ăsta mai demult, sau poate că uneori eram conştient că ceva nu-i în regulă cu mine, dar n-am ştiut să-i dau un nume acelei stări până n-au inventat francezii expresia asta. Mai mult decât atât, chiar am o vestă galbenă acasă, pe care o îmbrac de fiecare dată când mă duc la stadion şi, din spatele porţii, fac poze şi-mi notez în agendă fazele importante. Trebuie s-o port, ca să mă deosebesc clar de fotbalişti, mai ales dacă la vreun corner îmi vin idei şi intru în teren să dau şi eu cu capul ori să scot vreo minge de pe linia porţii. Recunosc că uneori mai am porniri din astea şi câte-un muşchi îmi mai zvâcneşte din reflex, fiindcă îmi place fotbalul şi-am suferit ca un câine atunci când doctorii mi-au interzis cu desăvârşire să mai fac sport. Trebuie, fiindcă sunt o Vestă galbenă. Una cuminte, care, atunci când un atacant mai trage după avioane sau vreun fundaş bagă câte-o chiflă şi mingea ajunge la ea, e foarte atentă cum o loveşte, fiindcă ştie că toţi jucătorii sunt cu ochii în patru, pentru că niciunuia nu i-ar conveni să scrie despre el şi să-l judece un prost care-şi dă cu stângu-n dreptu’, şi, chiar dacă arbitrul greşeşte la doi metri de ea, îşi înghite înjurătura, dar şi-o noteează în agendă, ca s-o treacă, mai elegant, în pagina de ziar. Continuă să citești

Traducere

Ultimele articole