Get Adobe Flash player

editorial

Undeva, cândva…

Vizualizari: 280

Dintre toţi verişorii mei – şi a avut Dumnezeu grijă să-mi dea mult mai mulţi decât aş fi avut nevoie –, cel mai drag mi-a fost întotdeauna de Ionică. Nu fiindcă era mai mare şi vedeam în el fratele care să aibă grijă de mine pe care nu l-am avut, sau pentru că era tot ceea ce eu nu puteam sau nu aveam curajul să fiu la vârsta aceea, nu. Ne completam unul pe celălalt, dar asta am înţeles mult mai târziu, eram fiecare bucata care-i lipsea celuilalt pentru a fi întreg, dar asta cred c-am priceput-o cel mai bine abia după ce el n-a mai fost, iar mie mi-a rămas un gol undeva în piept, în partea stângă. Nu i-am arătat niciodată cât de mult ţineam la el, dar asta e una dintre metehnele mele şi n-am reuşit să înţeleg nici până azi de ce mi-e atât de greu să fac lucruri simple şi fireşti, şi în acelaşi timp uşor să mă ascund în spatele cuvintelor goale ori să mă uit în altă parte. Ştiu exact cât am pierdut din cauza asta şi nu pot decât să-mi închipui de câte bucurii o să mă lipsesc, dar, oricât am încercat să repar lucrurile, n-am reuşit decât, poate, să agravez situaţia.

Dar să mă întorc la verişorul meu, care sunt sigur că m-a răsfoit mereu ca pe una din sutele de cărţi pe care nu se mai sătura să le citească, dar mai ales să le studieze. Ionică era, cred, un Don Quijote oltean, de la Maglavit, şi chiar aşa şi arăta, înalt, ca toţi bărbaţii din neamul dinspre partea mamei, numai că el mai era şi slab ca o suliţă, şi, la fel ca şi personajul lui Cervantes, avea tot felul de gărgăuni în cap, care mai de care mai năstruşnic. Îmi amintesc, de exemplu, şi nu m-aş mira să mai fi şi scris despre asta, într-atât mi s-a părut de nemaipomenită întâmplarea, că, mai bine de cinci ani, nopţile n-a închis un ochi, doar-doar o reuşi să construiască un perpetuum mobile. Dormea ziua, pe apucate, pe o canapea pe care se mai odihneau almanahuri, reviste de ştiinţă şi tehnică, cutii de chibrituri şi bandă de izolat, bucăţi de elastic, de sfoară şi de sârmă, capace de borcan, cuie şi şuruburi, cleşti şi şurubelniţe, scândurele şi lemn de toate soiurile şi mărimile, o pilă şi o lamă de bomfaier şi multe altele pe care acum nu mi le mai amintesc. Avea tot timpul din lume, fiindcă nu lucra. Nu se inventase încă o meserie pe măsura lui. N-am ştiut niciodată cum făcea să nu moară de foame, dar se descurca. Continuă să citești

Puricele

Vizualizari: 314

Azi, în tren, în timp ce îmi scărpinam de mama focului, prin blugi, fluierul piciorului stâng cu talpa pantofului drept, prefăcându-mă că, de fapt, mă uit, doar, obosit, pe fereastra vagonului, ca să nu-şi dea seama ceilalţi călători că un purice face ravagii pe pielea mea, mi-am adus aminte ce-am păţit în urmă cu vreo lună când, tot aşa, o lighioană din asta mică, neagră şi nesuferită, iar mai apoi două filme, m-au ţinut treaz până aproape de revărsatul zorilor.

Recunosc că m-am hotărât cu greu să scriu despre ceea ce va urma. Am mai povestit aici despre lupa de la Termopile a celor 300 de spartani, despre Pheidippides, eroul de la Marathon, sau despre ultimul samurai Saigo Takamori, care, la Shiroyama, s-a năpustit spre moarte împreună cu 400 de camarazi. Am scris rar despre lucrurile astea, şi doar fiindcă ei au făcut trecutul lumii mai frumos şi ne-au arătat că, uneori, moartea e calea spre viaţa eternă. Şi mi-am mai zis şi că, dacă eu am avut norocul sau răbdarea să aflu sau să citesc despre cei care, fără voia lor, şi-au scris numele în cartea de istorie a omenirii, măcar să povestesc cum se face asta. Şi poate o să înţelegem de ce noi n-am reuşit să ne iscălim, nici măcar o dată, acolo.

Cum ziceam, acum vreo lună, când să adorm, au început pişcăturile. Luasem, pesemne, un purice de la o potaie cu care mă jucasem după-masă, şi mă scărpinam de parcă aveam râie. Când n-am mai rezistat, m-am dus în baie, mi-am dat jos pantalonii de la pijama, i-am întors pe dos şi i-am scuturat în vană, iar când am văzut scârboşenia pe emailul alb, i-am venit de hac cu o sete de răzbunare care, recunosc, m-a cam pus pe gânduri. Continuă să citești

Fabrica de lumină

Vizualizari: 263

Mi-a fost întotdeauna uşor să le explic celor cu care am stat de vorbă despre asta de ce nu cred în prooroci şi vizionari. Mi-e pur şi simplu imposibil să-mi închipui că cineva ar putea să ţopăie şi să facă tumbe prin timp, să dea o fugă în viitor, să arunce o privire pe-acolo şi pe urmă să se întoarcă liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi să ne povestească cum a fost ceea ce va fi. Iar asta e valabil începând de la Biblie şi terminând cu literatura de anticipaţie, din care o foarte lungă perioadă a vieţii mele de cititor m-am înfruptat între două feluri literare cu care m-am hrănit ca să nu-mi las sufletul şi mintea să-mi moară de foame. Am, însă, pretenţia că, şi fără să-mi arunc gândurile cu praştia peste o săptămână, de cele mai multe ori cam ştiu ce va urma să se-ntâmple. Singurele două lucruri în privinţa cărora mă mai înşel uneori sunt mărimea dezastrului şi momentul în care se va petrece el, dar, cum speranţele mele se împuţinează pe zi ce trece, pot să spun că sunt pe drumul cel bun şi, deci, până la urmă, bănuielile şi presupunerile mele au să nimerească la fix.

Mi-a trecut prin cap şi că poate nu sunt în măsură să vorbesc despre lucrurile astea, mai ales că, oricâtă bunăvoinţă am avut şi oricât m-am străduit, în 20 de ani n-am reuşit să citesc mai mult de un sfert din Biblie. Poate fiindcă, aşa cum spune Celsius, n-am putut să cred fără să cercetez sau măcar să-mi pun întrebări. Poate dezamăgirile la lipsa de răspuns a Domnului la rugăminţile mele să mă fi îndepărtat de ea, cu toate că, ani întregi, aproape că mi-a stat în cale în fiecare zi, fiindcă o aşezasem în aşa fel încât trebuia doar să întind mâna şi s-o deschid. Nu ştiu ce să spun. Continuă să citești

Omul de hârtie

Vizualizari: 327

Dacă ar fi după ziar, în perioada asta ar trebui s-o duc, probabil, din chef în chef. Nu mai departe decât acum două săptămâni am sărbătorit, aşa cum s-a putut, numărul 500, iar în 6 noiembrie, 7 Zile face 10 ani.

Şi, chiar dacă nu era nevoie să mi-l mai amintesc, fiindcă, şi după atâta timp, tot îl ţin minte de la prima până la ultima literă, m-am dus totuşi la colecţie şi am tras afară primul număr. E bătrân deja, au trecut anii peste el şi i-au îngălbenit puţin hârtia, i-au ondulat marginile, i-au îndoit colţurile şi i-au mai şters puţin din culori, dar toate astea l-au făcut să-mi fie şi mai drag. M-am uitat la el ca la un bunicuţ blajin care mă privea cu prima pagină pe care era scris, cât s-a putut de mare pentru titlurile din vremea aceea, „De Halloween, caransebeşenii s-au speriat cu zâmbetul pe buze”, şi mi-am adus aminte cât mă mai umflasem în pene cu inspiraţia care mă lovise exact la ţanc, fiindcă voiam, toţi cei de atunci de la ziar, să începem cu ceva care să merite leul pe care oamenii aveau să-l scoată din buzunar ca să ne cumpere. Mi-am recitit şi editorialul pe care, pe vremea aceea, l-am considerat un fel de capodoperă de presă, dar pe care azi, când nu mai sunt chiar atât de mândru de el, l-aş modifica prin câteva locuri, însă ştiu că nu se mai poate. Ca nimeni alta, hârtia, odată ce i-ai încredinţat un secret, ştie să-l păstreze toată viaţa. Continuă să citești

Antidote

Vizualizari: 310

Am trăit, sau mai degrabă cred că m-am jucat cu viaţa, după nişte reguli pe care singur mi le-am ales. Poate nu sunt cele mai frumoase, nici cele mai cinstite, dar ăsta a fost răspunsul şi răzbunarea mea pe principiile după care am fost crescut încă de când am deschis ochi. Umilirile le-am transformat în mândrie, ori, câteodată, fără să-mi dau seama ce fac, chiar în orgoliu, iar supunerea de care mi se cerea să dau dovadă în fiecare zi a săpat în copilul care eram până când, la fel ca o sondă, a ajuns la stratul acela de răzvrătire pe care nimeni nu mi-l bănuia pe atunci şi pe care, până şi azi, după atâţia şi atâţia ani, doar cu greu o pot ţine în frâu. Plătesc, în felul ăsta, nişte greşeli, ştiu asta, dar mă consolez cu gândul că nu pe ale mele, ci pe ale tatălui meu care, cred azi, a încercat să se poarte cu mine exact aşa cum l-au tratat alţii pe el. Iar când, cred că pe la vreo 14 ani, a înţeles, într-un sfârşit, că n-am de gând să mă predau vreodată, a început să sape între noi o prăpastie peste care, oricâte punţi am încercat să construiesc mai târziu, când a îmbătrânit, n-am reuşit să trec.

Ţinut din scurt în copilărie, mult timp am judecat, poate, oamenii prea sever. Acum n-o mai fac, dar mi-e teamă că pentru unii e deja prea târziu. A fost una dintre regulile despre care vorbeam la început şi de la care doar foarte rar m-am abătut. Acum, mai ales, îmi pare cu atât mai rău cu cât, în urmă cu câteva zile, am primit o scrisoare de la un prieten care, pe vremuri, mi-a fost şi coleg de redacţie. Acum e în Canada şi îmi citeşte editorialele pe internet. Aşa cum şi eu l-am cunoscut foarte bine, şi el a ştiut întotdeauna cum gândesc eu. Doar i-am povestit de-atâtea şi-atâtea ori, şi m-am mai plâns şi în editoriale, de ceea ce numeam eu sărăcia mentală şi sufletească în care se zbat cei din jurul meu. I-am spus despre emisiunile absolut inepte la care o jumătate de ţară se uită în fiecare seară cu gura căscată sau, lucru simţit pe pielea mea, cum cea mai proastă cronică sportivă scrisă sub pseudonim e de cel puţin 20 de ori mai citită decât cel mai bun editorial al meu. Continuă să citești

500

Vizualizari: 285

Dacă am crezut? Cred că da, cu toate că în cale am întâlnit infinit mai multe obstacole decât trambuline. Aşa mi-am propus mai demult să încep articolul atunci când ziarul va ajunge la numărul 500, şi asta am şi făcut. Recunosc că, pe lângă faptul că mi-am repetat mereu fraza în gând, ca să n-o uit, mi-am şi notat-o pe un petic de hârtie pe care l-am pus bine, ca să fiu sigur că n-am să greşesc vreun cuvânt. Nu mai ştiu exact când mi-a trecut prin minte începutul ăsta, dar cred că eram într-un moment în care, în loc să mă bucur că 7 Zile împlineşte azi 500 de ediţii şi face acuşica, adică la începutul lui noiembrie, 10 ani, eu mă răfuiam de zor cu ceva sau cu cineva.

Spun asta pentru că ziarul ăsta a fost mereu o luptă, încă de la primul număr. Mi-aş fi dorit din suflet să fie totul frumos, ca-n cărţi sau ca-n filme, dar adevărul e că, în momentele acelea, nu eram deloc sigur că am să scot numărul următor. Calculatorul mi se stricase chiar în seara în care am trimis prima ediţie la tipografie şi nu ştiam dacă mi s-au salvat articolele pe care le ţineam în rezervă şi nici şabloanele cu formatul paginii. Colac peste pupăză, unul dintre redactori mi-a spus că-şi găsise de lucru la un alt ziar, mult mai sigur decât 7 Zile, ceea ce nici nu era prea greu în clipele alea, iar tehnoredactorul mi-a cerut un salariu pe care, ca să i-l pot da, ar fi trebuit să-mi vând apartamentul. Am rămas, aşadar, aproape singur, şi prin urmare facerea lui a fost un pariu nu cu mine însumi, cum se spune de obicei, pentru că pe acelea le-am cam câştigat, ci cu cei care m-au lăsat de izbelişte ori au zâmbit când au auzit ce planuri am pentru Caransebeş, unde, cel puţin în ultimii 50 de ani, niciun ziar n-a trăit mai mult de o lună, maximum două. Am avut însă doi oameni care au crezut în el, şi cu mine trei, şi asta a fost de ajuns. Împreună l-am îngrijit atunci când i s-a făcut rău, împreună l-am bandajat când s-a rănit şi tot împreună i-am făcut respiraţie artificială atunci când aproape că nu mai dădea semne de viaţă. Continuă să citești

Traducere