Get Adobe Flash player

editorial

Cea mai frumoasă melodie

Vizualizari: 566

Cred că niciodată n-am stat pe gânduri mai mult ca acum dacă să mă apuc să scriu despre ceea ce urmează. Dacă am ajuns până aici, e clar că în cele din urmă m-am hotărât s-o fac, cu toate că subiectul celălalt, de rezervă, ar fi fost poate mai potrivit şi mai la îndemână mie, fiindcă, ţintuit în pat, la sfârşitul anului trecut, de o răceală sau o gripă cum nu ţin minte să mai fi avut vreodată, zile şi nopţi întregi, uneori, atunci când, cuprins de febră, chiar cred că am delirat, m-am tot gândit la el. Ar fi fost, fără discuţie, mult mai comod şi mai la îndemână pentru mine să închei un an, dar mai ales să încep altul, cu zâmbetul pe buze, decât cu un scrâşnet de măsele.

E vorba despre cea mai frumoasă melodie din lume. Am ascultat foarte multe cântece, mi-au plăcut multe, dar niciunul ca Happy New Year al lui ABBA. Cred că aş avea mai degrabă toate motivele să-l urăsc, şi totuşi, atunci când îl aud, sufletul mi se dizolvă în ceea ce ar trebui să fie pulbere de stele, dacă ar exista aşa ceva. Şi, cu fiecare an care trece, strălucirea prafului e mai diafană, dar cu atât mai preţioasă pentru mine, chiar dacă, atunci când a început toul, nimic nu mă îndreptăţea să cred că cinci minute fără absolut nicio importanţă aveau să se transforme într-o amintire care, ca o săgeată, îmi va traversa viaţa şi-şi va lovi ţinta la fiecare sfârşit de an. Continuă să citești

2018

Vizualizari: 587

Oricât am încercat – şi mărturisesc că m-am străduit din răsputeri în privinţa asta –, nici de data asta n-am reuşit să evit clipele acelea de la sfârşitul anului când, oricât de ocupat aş fi, parcă trebuie să trag linie şi să socotesc. Aşa m-am obişnuit. Dar nu-mi plac nici momentele, nici calculele pe care le fac, fiindcă de cele mai multe ori bilanţul îmi iese cu minus în faţă şi ştiu că totul se întâmplă doar din vina mea. Întotdeauna mi-am propus să fac mai mult decât am fost în stare şi mereu am fost mai degrabă cu capul în nori decât cu picioarele pe pământ, iar matematica dezamăgirilor nu m-a iertat niciodată.

Cam toate mi-au ieşit prost în 2018. Nici nu ştiu cu ce să încep, într-atât de multe eşecuri am suferit. Unul este însă mai vechi şi mai adânc decât toate celelalte, şi poate de aceea şi cel mai dureros. Ori de câte ori m-am întâlnit cu un prozator sau editor, întrebările şi răspunsurile erau aceleaşi: ce-am mai scris în ultimul timp, şi nimic. Pe urmă el clătina din cap, iar eu ridicam din umeri. La început mi-a fost ruşine, dar cu timpul a dispărut şi asta şi-a rămas doar o resemnare vinovată, pentru care nu ştiu dacă am să reuşesc să mă iert vreodată. Deoacamdată încerc. Una dintre scuzele de care mă folosesc e că nu pot să fiu ca Liviu Rebreanu, să beau 25 de cafele şi să fumez cinci pachete de ţigări pe noapte, fiindcă eu dimineaţa nu-mi mai văd capul de treburi. Am avut o perioadă, acum câţiva ani, când am tras de mine în toate direcţiile şi-am reuşit să încep un roman, dar de atunci, nimic. Aş fi vrut din tot sufletul să scriu o carte pentru cei care vor veni, dar n-am avut şi n-am încotro şi trebuie să scriu la ziar, pentru cei care sunt. Tot aşa, mi-ar fi plăcut să pot spune la ce pagină am ajuns cu romanul, dar nici măcar nu mai ştiu pe unde am pus foile alea. Continuă să citești

Vesta galbenă

Vizualizari: 474

A trebuit să înceapă tămbălăul în Franţa ca să înţeleg, în sfârşit, că în adâncul sufletului eu sunt o Vestă galbenă. Mă mir că nu mi-am dat seama de lucrul ăsta mai demult, sau poate că uneori eram conştient că ceva nu-i în regulă cu mine, dar n-am ştiut să-i dau un nume acelei stări până n-au inventat francezii expresia asta. Mai mult decât atât, chiar am o vestă galbenă acasă, pe care o îmbrac de fiecare dată când mă duc la stadion şi, din spatele porţii, fac poze şi-mi notez în agendă fazele importante. Trebuie s-o port, ca să mă deosebesc clar de fotbalişti, mai ales dacă la vreun corner îmi vin idei şi intru în teren să dau şi eu cu capul ori să scot vreo minge de pe linia porţii. Recunosc că uneori mai am porniri din astea şi câte-un muşchi îmi mai zvâcneşte din reflex, fiindcă îmi place fotbalul şi-am suferit ca un câine atunci când doctorii mi-au interzis cu desăvârşire să mai fac sport. Trebuie, fiindcă sunt o Vestă galbenă. Una cuminte, care, atunci când un atacant mai trage după avioane sau vreun fundaş bagă câte-o chiflă şi mingea ajunge la ea, e foarte atentă cum o loveşte, fiindcă ştie că toţi jucătorii sunt cu ochii în patru, pentru că niciunuia nu i-ar conveni să scrie despre el şi să-l judece un prost care-şi dă cu stângu-n dreptu’, şi, chiar dacă arbitrul greşeşte la doi metri de ea, îşi înghite înjurătura, dar şi-o noteează în agendă, ca s-o treacă, mai elegant, în pagina de ziar. Continuă să citești

Coliva

Vizualizari: 464

Cu toată încrederea pe care am avut-o, şi încă o mai am, în proverbe, n-am înţeles niciodată de ce despre morţi trebuie să vorbesc numai de bine. Cred că prima oară întrebarea asta mi-am pus-o când încă nici n-apucasem să merg la şcoală şi, cum în blocul unde locuiam înmormântările erau cel mai important lucru de pe pământ, cum dădea cineva ortul popii, cum hop şi noi, mucoşii, dădeam târcoale prin zonă. De uitat nu ne uitam niciodată în sicriu, fiindcă muream de frică, dar ne plăceau la nebunie mirosul de tămâie şi clinchetul cădelniţei care nu înţelegeam pe ce principiu funcţionează, dar mai ales ne lăsa gura apă cu gândul la farfurioara de colivă pe care urma s-o primim la sfârşit dacă reuşeam să ne abţinem şi să nu spună careva dintre noi „Doamne miluieşte, popa prinde peşte”. Până să ajungem aici, însă, le vedeam pe babele din bloc cum îşi dădeau ochii peste cap tot lăudând mortul, cu toate că, numai cu o zi înainte, când respectivul încă mai avea putere să le drăcuie şi să le facă curve de la fereastră, ne spuneau că, absolut sigur, decedatul, fiind un om atât de rău, o să se facă moroi, iar noaptea, când o să urcăm pe scări, o să ne sperie, ba chiar o să ne altoiască cu joarda, exact la etajul la care locuise. Dar nici chiar groaza pe care ne-o băgau în oase vorbele astea nu reuşea să ne taie pofta de colivă. Continuă să citești

Prima Românie urâtă

Vizualizari: 376

Când eram mai tânăr, îmi plăcea să mă laud în faţa aproape oricui era dispus să mă asculte că am o memorie cu totul ieşită din comun, şi cred că nu greşeam prea mult. Aparatul de fotografiat din ochii mei ţăcănea în fiecare clipă şi pozele se adunau, ca într-un album, în cine ştie ce cotlon al creierului meu care se ocupa de asta, iar dacă pe vremea aia ar fi existat calculatoarele de azi, sigur aş fi spus că am unul în cap. Ţineam minte aproape orice şi atât de bine, încât uneori mă străduiam să nu fiu atent la lucruri de care ştiam că nu voi avea niciodată nevoie, doar ca să nu mă împiedic de ele atunci când aveam să caut vreo amintire importantă. N-am reuşit niciodată să-mi explic cum reuşesc să reţin atât de uşor atât de multe lucruri. M-am mulţumit doar să profit de darul ăsta, căruia-i datorez cel puţin jumătate din lucrurile pe care le-am realizat în viaţă. Jumătatea cealaltă a însemnat muncă pân’ la Dumnezeu, renunţări şi sacrificii, dar nu despre ele vreau să vorbesc azi, fiindcă nu vreau să mă plâng. Azi mă laud.

Cred că două sau trei zile să fie de când cineva, care habar n-avea de calităţile pe care tocmai le-am înşirat, mi-a spus că, din tot ce a trăit până acum, ţine bine minte doar trei întâmplări – cutremurul din ’77, Revoluţia şi înmormântarea Regelui Mihai. Cuvintele astea au fost suficiente să mă văd speriat, în izmene, cu tenişi în picioare şi cu haina de la uniforma de şcoală, tremurând în faţa blocului, de frică să nu-mi cadă vreo cărămidă-n cap, apoi imediat prin faţa ochilor mi-au trecut gloanţele, teama de moarte şi gustul libertăţii, toate aproape în acelaşi timp, şi pe urmă tristeţea că s-a stins singurul om în faţa căruia cred că aş fi putut să îngenunchiez. Cred. Continuă să citești

Undeva, cândva…

Vizualizari: 421

Dintre toţi verişorii mei – şi a avut Dumnezeu grijă să-mi dea mult mai mulţi decât aş fi avut nevoie –, cel mai drag mi-a fost întotdeauna de Ionică. Nu fiindcă era mai mare şi vedeam în el fratele care să aibă grijă de mine pe care nu l-am avut, sau pentru că era tot ceea ce eu nu puteam sau nu aveam curajul să fiu la vârsta aceea, nu. Ne completam unul pe celălalt, dar asta am înţeles mult mai târziu, eram fiecare bucata care-i lipsea celuilalt pentru a fi întreg, dar asta cred c-am priceput-o cel mai bine abia după ce el n-a mai fost, iar mie mi-a rămas un gol undeva în piept, în partea stângă. Nu i-am arătat niciodată cât de mult ţineam la el, dar asta e una dintre metehnele mele şi n-am reuşit să înţeleg nici până azi de ce mi-e atât de greu să fac lucruri simple şi fireşti, şi în acelaşi timp uşor să mă ascund în spatele cuvintelor goale ori să mă uit în altă parte. Ştiu exact cât am pierdut din cauza asta şi nu pot decât să-mi închipui de câte bucurii o să mă lipsesc, dar, oricât am încercat să repar lucrurile, n-am reuşit decât, poate, să agravez situaţia.

Dar să mă întorc la verişorul meu, care sunt sigur că m-a răsfoit mereu ca pe una din sutele de cărţi pe care nu se mai sătura să le citească, dar mai ales să le studieze. Ionică era, cred, un Don Quijote oltean, de la Maglavit, şi chiar aşa şi arăta, înalt, ca toţi bărbaţii din neamul dinspre partea mamei, numai că el mai era şi slab ca o suliţă, şi, la fel ca şi personajul lui Cervantes, avea tot felul de gărgăuni în cap, care mai de care mai năstruşnic. Îmi amintesc, de exemplu, şi nu m-aş mira să mai fi şi scris despre asta, într-atât mi s-a părut de nemaipomenită întâmplarea, că, mai bine de cinci ani, nopţile n-a închis un ochi, doar-doar o reuşi să construiască un perpetuum mobile. Dormea ziua, pe apucate, pe o canapea pe care se mai odihneau almanahuri, reviste de ştiinţă şi tehnică, cutii de chibrituri şi bandă de izolat, bucăţi de elastic, de sfoară şi de sârmă, capace de borcan, cuie şi şuruburi, cleşti şi şurubelniţe, scândurele şi lemn de toate soiurile şi mărimile, o pilă şi o lamă de bomfaier şi multe altele pe care acum nu mi le mai amintesc. Avea tot timpul din lume, fiindcă nu lucra. Nu se inventase încă o meserie pe măsura lui. N-am ştiut niciodată cum făcea să nu moară de foame, dar se descurca. Continuă să citești

Puricele

Vizualizari: 457

Azi, în tren, în timp ce îmi scărpinam de mama focului, prin blugi, fluierul piciorului stâng cu talpa pantofului drept, prefăcându-mă că, de fapt, mă uit, doar, obosit, pe fereastra vagonului, ca să nu-şi dea seama ceilalţi călători că un purice face ravagii pe pielea mea, mi-am adus aminte ce-am păţit în urmă cu vreo lună când, tot aşa, o lighioană din asta mică, neagră şi nesuferită, iar mai apoi două filme, m-au ţinut treaz până aproape de revărsatul zorilor.

Recunosc că m-am hotărât cu greu să scriu despre ceea ce va urma. Am mai povestit aici despre lupa de la Termopile a celor 300 de spartani, despre Pheidippides, eroul de la Marathon, sau despre ultimul samurai Saigo Takamori, care, la Shiroyama, s-a năpustit spre moarte împreună cu 400 de camarazi. Am scris rar despre lucrurile astea, şi doar fiindcă ei au făcut trecutul lumii mai frumos şi ne-au arătat că, uneori, moartea e calea spre viaţa eternă. Şi mi-am mai zis şi că, dacă eu am avut norocul sau răbdarea să aflu sau să citesc despre cei care, fără voia lor, şi-au scris numele în cartea de istorie a omenirii, măcar să povestesc cum se face asta. Şi poate o să înţelegem de ce noi n-am reuşit să ne iscălim, nici măcar o dată, acolo.

Cum ziceam, acum vreo lună, când să adorm, au început pişcăturile. Luasem, pesemne, un purice de la o potaie cu care mă jucasem după-masă, şi mă scărpinam de parcă aveam râie. Când n-am mai rezistat, m-am dus în baie, mi-am dat jos pantalonii de la pijama, i-am întors pe dos şi i-am scuturat în vană, iar când am văzut scârboşenia pe emailul alb, i-am venit de hac cu o sete de răzbunare care, recunosc, m-a cam pus pe gânduri. Continuă să citești

Fabrica de lumină

Vizualizari: 415

Mi-a fost întotdeauna uşor să le explic celor cu care am stat de vorbă despre asta de ce nu cred în prooroci şi vizionari. Mi-e pur şi simplu imposibil să-mi închipui că cineva ar putea să ţopăie şi să facă tumbe prin timp, să dea o fugă în viitor, să arunce o privire pe-acolo şi pe urmă să se întoarcă liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi să ne povestească cum a fost ceea ce va fi. Iar asta e valabil începând de la Biblie şi terminând cu literatura de anticipaţie, din care o foarte lungă perioadă a vieţii mele de cititor m-am înfruptat între două feluri literare cu care m-am hrănit ca să nu-mi las sufletul şi mintea să-mi moară de foame. Am, însă, pretenţia că, şi fără să-mi arunc gândurile cu praştia peste o săptămână, de cele mai multe ori cam ştiu ce va urma să se-ntâmple. Singurele două lucruri în privinţa cărora mă mai înşel uneori sunt mărimea dezastrului şi momentul în care se va petrece el, dar, cum speranţele mele se împuţinează pe zi ce trece, pot să spun că sunt pe drumul cel bun şi, deci, până la urmă, bănuielile şi presupunerile mele au să nimerească la fix.

Mi-a trecut prin cap şi că poate nu sunt în măsură să vorbesc despre lucrurile astea, mai ales că, oricâtă bunăvoinţă am avut şi oricât m-am străduit, în 20 de ani n-am reuşit să citesc mai mult de un sfert din Biblie. Poate fiindcă, aşa cum spune Celsius, n-am putut să cred fără să cercetez sau măcar să-mi pun întrebări. Poate dezamăgirile la lipsa de răspuns a Domnului la rugăminţile mele să mă fi îndepărtat de ea, cu toate că, ani întregi, aproape că mi-a stat în cale în fiecare zi, fiindcă o aşezasem în aşa fel încât trebuia doar să întind mâna şi s-o deschid. Nu ştiu ce să spun. Continuă să citești

Omul de hârtie

Vizualizari: 469

Dacă ar fi după ziar, în perioada asta ar trebui s-o duc, probabil, din chef în chef. Nu mai departe decât acum două săptămâni am sărbătorit, aşa cum s-a putut, numărul 500, iar în 6 noiembrie, 7 Zile face 10 ani.

Şi, chiar dacă nu era nevoie să mi-l mai amintesc, fiindcă, şi după atâta timp, tot îl ţin minte de la prima până la ultima literă, m-am dus totuşi la colecţie şi am tras afară primul număr. E bătrân deja, au trecut anii peste el şi i-au îngălbenit puţin hârtia, i-au ondulat marginile, i-au îndoit colţurile şi i-au mai şters puţin din culori, dar toate astea l-au făcut să-mi fie şi mai drag. M-am uitat la el ca la un bunicuţ blajin care mă privea cu prima pagină pe care era scris, cât s-a putut de mare pentru titlurile din vremea aceea, „De Halloween, caransebeşenii s-au speriat cu zâmbetul pe buze”, şi mi-am adus aminte cât mă mai umflasem în pene cu inspiraţia care mă lovise exact la ţanc, fiindcă voiam, toţi cei de atunci de la ziar, să începem cu ceva care să merite leul pe care oamenii aveau să-l scoată din buzunar ca să ne cumpere. Mi-am recitit şi editorialul pe care, pe vremea aceea, l-am considerat un fel de capodoperă de presă, dar pe care azi, când nu mai sunt chiar atât de mândru de el, l-aş modifica prin câteva locuri, însă ştiu că nu se mai poate. Ca nimeni alta, hârtia, odată ce i-ai încredinţat un secret, ştie să-l păstreze toată viaţa. Continuă să citești

Traducere