Get Adobe Flash player

Cetăţeanul turmentat

Vizualizari: 643

Cu cât înaintam în vârstă, cu atât mai des îmi plăcea să spun că nu prea au mai rămas lucruri care să mă mire, iar acelea despre care credeam că nu se pot întâmpla, chiar nu se întâmplau. Totul până când o înşiruire de gânduri, într-o dimineaţă mohorâtă de februarie, au făcut să se clatine toate convingerile astea care, cel puţin până în clipa aceea, fuseseră literă de lege pentru mine.

Drumul din faţa mea avea vreo 200 de metri şi, cu toate că altminteri era foarte circulat joia, în cea mai agitată zi din săptămână, fiindcă duce la piaţă, în acea dimineaţă n-am zărit ţipenie de om, de parcă toţi intraseră în pământ. Câinele lunguieţ, scund şi comic din faţa farmaciei veterinare dispăruse şi el. Am continuat să merg, tălpile bocancilor, pe care niciodată până atunci nu le mai auzisem, scârţâiau pe trotuar, şi câteva clipe am crezut că visez. În capătul străzii am intrat într-un bar, am cumpărat o cafea şi, cu tot frigul de afară, m-am oprit în faţa unei mese înalte, la care se stă în picioare, mi-am aprins o ţigară şi am aşteptat ca lumea să se nască din nou.

Adam şi Eva, cum le-am zis moşului şi babei care trăgea după ea un cărucior vertical şi flămând, pe care nu ştiam cu ce l-ar fi putut sătura, au apărut târziu, abia la a doua ţigară. Auzeam foarte bine ce-şi spun, fiindcă vorbeau tare, rar şi apăsat, şi păreau foarte mulţumiţi de tot ce li se întâmplă. Doar după ce-au trecut prin dreptul meu mi-am dat seama cât de absurde erau numele cu care îi botezasem în gând, dar nici măcar n-am zâmbit. Mai degrabă m-am întristat atunci când i-am comparat cu tinerii cu privirile goale înfipte în telefoane, pe care îi văzusem cu o zi înainte şi pe care, poate doar mi s-a părut, dar i-am simţit pustiiţi şi străini de orice trăire, dorinţă şi vis, într-o lume pe care Adam şi Eva cei adevăraţi n-o vor începe niciodată.

M-am consolat însă destul de repede cu gândul că asta e ţara în care am ales să trăiesc. Şi, cum muream de somn, mi-am mai cumpărat un pahar de cafea, din acela alb-străveziu, care se moaie în mână de căldură şi te frige la degete, mi-am aprins încă o ţigară şi, în lipsă de altă ocupaţie, am început să scotocesc prin memorie după alte lucruri nelalocul lor care se-ntâmplă în jurul meu, cu toate că n-ar trebui. Aşa mi-am adus aminte că trăiesc şi în ţara în care infractorii şi ticăloşii sunt judecaţi cu anii, iar când simt că le fuge pământul de sub picioare fug şi ei în locuri pe care doar unul dintr-un milion de români ar fi în stare să le găsească pe hartă în mai puţin de două ore. Şi mai trăiesc, tot aşa, în ţara în care, după cum merg lucrurile, în maximum două săptămâni infractorii au să fie înnobilaţi, răsplătiţi cu domenii şi despăgubiţi cu averi pentru fiecare secundă petrecută-n puşcărie, în timp ce oamenii care au avut proasta inspiraţie să rămână cinstiţi au să fie încătuşaţi de disperare, de neputinţă şi de scârbă.

De asemenea, trăiesc în ţara în care la Bucureşti jandarmii gazează libertatea, iau la pulane democraţia şi-i trag bocanci în gură, iar pentru asta plătesc cu noi trese aruncate pe epoleţi. Şi tot a mea e ţara în care preşedintele te face să trâcneşti atunci când îşi aduce aminte să vorbească şi tace răsunător atunci când ar trebui să spună ceva. Trăiesc în ţara în care orice scară de valori s-a năruit, iar dacă mai stă vreuna în picioare, în loc să urce, ea coboară.

Mi-am mai aprins o ţigară şi mi-am amintit că mai un pic şi vin alegerile pentru Parlamentul European. Gânditor, mi-am zis că poate în ziua votului o să-mi cumpăr o sticlă de votcă, nu de alta, dar să fiu sigur că mă fac praf, o să ies în oraş pe şapte cărări şi, cam la fel ca în Caragiale, am să întreb precum Cetăţeanul turmentat: da’ eu cu cine puii mei să votez? Dacă n-am să mă duc, o să mă turmentez acasă, singur-cuc. Supărat, pentru că am început, din nou, să mă mir.

Adrian CRÂNGANU

Traducere