Get Adobe Flash player

Aproape nehotărât

Vizualizari: 235

Dacă nici eu nu-mi iubesc ţara, apăi cred că nimeni nu şi-o mai iubeşte. Am stat lângă ea când a fost grav bolnavă, e drept că nici nu prea aveam încotro, fiindcă şi eu eram copil pe vremea aia, am încercat, şi chiar am reuşit s-o însănătoşesc pentru câţiva ani în Decembrie ’89, dar dovada de netăgăduit a dragostei mele e că încă mai stau cu ea şi acum. De multe ori mi-o imaginez ca pe-o bătrână sleită de puteri, întinsă pe un pat străin de azil şi uitată de toţi în afară de mine. Uneori, îi mai ţin mâna uscată şi prăfoasă şi subţire în mâna mea. Câteodată, în asfinţit, îşi mai aruncă privirea obosită pe fereastră, dar copiii ei, vreo cinci milioane, au plecat demult în lumea largă, iar ceilalţi sunt bine-mersi, cu toţii la casele lor. Atunci când înţelege, mâna i se face parcă puţin mai grea în palma mea, şi lăcrimează. Dar asta foarte rar. Pe urmă vine infirmiera şi mă goneşte, că are de dat cu mopul.

Odată ajuns afară, îmi zic că, cu toate semnele astea de patriotism de care dau dovadă, îmi place totuşi şi Europa, şi încă foarte mult. Iar dacă-mi pare rău de ceva, îmi pare rău că n-am apucat s-o bat cu pasul. Am bătut-o, în schimb, în lung şi-n lat cu ochii minţii, ajutat de cărţile ori filmele care m-au purtat acolo unde mi-ar fi plăcut să mă opresc măcar o clipă şi să simt Sagrada Familia din Barcelona, Muzeul Luvru şi deopotrivă Moulin Rouge de la Paris, în Italia Colosseumul şi Domul din Milano, ori Meteora Greciei.

Şi îmi mai place Europa pentru un motiv. Nu demult, am citit despre o întâmplare petrecută la Copenhaga, dacă nu mă înşel, unde un român care tândălea la o masă într-un bar a văzut doi bărbaţi cum se aşează, iar unul s-a dus la tejghea şi a cerut două cafele şi a mai comandat două în aşteptare. Apoi au venit două femei care au repetat figura, apoi una singură, care a cerut o cafea şi una în aşteptare. Mort de curiozitate, românului i s-a uscat ceaşca tot aşteptând să vadă cum se termină povestea. Până la urmă, în bar a intrat un bărbat tras la faţă şi îmbrăcat mai ponosit, care s-a dus direct la tejghea şi a întrebat-o pe fata de-acolo dacă nu are cumva vreo cafea în aşteptare… Aşa se termină visul meu patriotic şi, după cum se vede, european, în aceeaşi măsură.

Numai că, de la o vreme-ncoace, Europa începe să-mi placă mai mult văzută de la distanţă, decât de la un metru, şi cred că schimbarea asta petrecută în interiorul meu are legătură cu Comisia Europeană şi cu personajele care ne fac de mirul lumii prin Parlamentul de la Bruxelles, pe care, în loc să le bage direct la balamuc, colegii lor le mângâie părinteşte pe cap. Dezamăgirea mea e, cred, la fel de mare, dacă nu mai mare ca îngrijorarea pe care şi-o tot exprimă şefii comisiilor şi consiliilor din cinci în cinci minute văzând ce se întâmplă în fiecare secundă la noi, dar de mişcat nu mişcă un deget. Păi, la câte-a făcut România în ultimul timp, nu doar că merita să fie dată afară din Europa, ci trebuia mutată cu totul prin Costa Rica, Madagascar sau, de ce nu, chiar la Belgrad.

E o Europă pentru care nu ştiu dacă merită să votez în 26 mai. Iar cât priveşte referendumul, eu când închid ochii şi mă gândesc la preşedintele meu mi-l închipui ca pe un copac uscat, înconjurat de un deşert în care n-a mai plouat fix de la ultimele alegeri prezidenţiale, care îmi face semn cu creanga să mă duc la vot. Sunt aproape nehotărât să nu merg. Şi, apoi, nici nu cred că mai contează. Mai mult ca sigur, la tejghea au să fie, ca de obicei, o grămadă de voturi în aşteptare.

Adrian CRÂNGANU

Traducere