Get Adobe Flash player

Furnicile şi rinocerul (semifabulă)

Vizualizari: 540

Într-o seară pe la şapte

(Dar jurai că-i miez de noapte),

Priveam la televizor

Cum în savana africană

Se bat fără pic de teamă,

Luându-se chiar la omor,

Milioane de furnici.

Buuuun… Până aici sper să-mi fi ieşit ce mi-am propus să fac, dar, cum cred că aş obosi şi mai tare cu versuri românul nedeprins să mai citească şi altceva decât cifrele de pe bancnote, etichetele de pe haine şi mărcile maşinilor, am să încerc să fac un rezumat al primei fabule pe care aveam de gând s-o scriu.

Aşadar, acţiunea se desfăşoară într-un muşuroi în care îşi duce viaţa un popor de gângănii care, ca şi în realitate, locuiesc pe mai multe etaje. În beci şi la parter stau furnicile lucrătoare, pe urmă, cum urci, vin cele de la conducere, care sunt de două feluri. Unele, cele mai multe, sunt roşii, însă mai există – dar asta numai fiindcă sunt tolerate şi celelalte nu le bagă în seamă – şi unele galbene, bălţate, oarecum diferite de primele, fiindcă s-au şcolit prin alte muşuroaie, folosesc un limbaj preţios, pe care cele de la baza piramidei lor sociale nu-l prea înţeleg, şi, ce e cel mai deranjant, mai au şi un comportament aristocratic, ceea ce nu dă deloc bine în ochii gâzelor chemate, din patru în patru zile, la nişte urne minuscule, ca să le aleagă pe acelea dintre ele care le vor conduce între patru răsărituri de soare. Mă exprim astfel fiindcă ciclul de viaţă al insectelor e mult mai mic decât al oamenilor, dar cred că cititorul şi-a dat seama şi singur ce-am vrut să spun.

Înăuntru, muşuroiul era luminat cu becuri roz, pentru ca vieţuitoarele mărunte să creadă că aşa e colorată şi viaţa lor, însă în realitate lucrurile stăteau altfel. În ultimul timp, de fapt în ultimele zile, tinerele vlăstare ale seminţiei de furnici luaseră calea străinătăţii, fiind nevoite să parcurgă uneori şi distanţe de 300 de metri, doar ca să-şi găsească un loc de muncă plătit cu mai multe grăunţe. Mai rămăseseră acasă, în cămăruţele şi pe coridoarele care stăteau să se surpe la cea mai neînsemnată ploaie, doar exemplarele bătrâne, care abia-şi mai târau picioruşele, cele care erau prea comode şi se mulţumeau cu firimituri, şi cele care lucrau oficial pentru Muşuroi. Acestea erau cele mai privilegiate, fiindcă, deşi tăiau frunze la câini (câinii furnicilor, bineînţeles, care erau atât de mici încât unui om îi era aproape imposibil să-i observe fără microscop sau măcar o lupă foarte puternică), primeau cele mai dolofane şi gustoase boabe.

O bună bucată de vreme, furnicile aristocrate şi cele roşii s-au bumbăcit pe unde s-au prins, în Sala mare sau pe galeriile Muşuroiului, în timp ce gâzele de jos, tot mai enervate, începuseră să-şi agite antenuţele. Pe urmă, când furnicile cele grase din vârf au luat împrumut de la Hambarele Uniunii Africane ditamai jumătate de căruţă de boabe şi frunze, ca să le-astupe gura, cele galbene bălţate şi-au făcut nişte reteveie mici, mici de tot, cred că din paie, şi-au început să-şi dea în cap unele altora.

Şi, ca să nu se lase mai prejos, ba chiar să fie mai cu moţ decât suratele lor, gâzele roşii şi-au făcut nişte cuţitaşe din ace de albină şi au sărit la gâtul tovarăşelor de aceeaşi culoare.

Şi, ca să-nchei rotund, m-am gândit să-mi exersez din nou talentul poetic:

Privindu-le cu mirare,

Rinocerul, frăţioare,

Proptit straşnic pe picioare,

A făcut un caca mare

Şi războiul l-a curmat.

Iar în vara următoare,

Namila, cu-nverşunare,

Băgă cornu-n grămăjoară,

Scoţând imediat afară

Puzderie de furnici,

Doar atât că mult mai mici

Şi de-o singură culoare.

Care o fi aia oare?

Adrian CRÂNGANU

Traducere