Get Adobe Flash player

Cenuşă

Vizualizari: 286

Cred că nimic nu trezeşte copilul din mine mai brusc, dar şi mai blând şi mai frumos în acelaşi timp, decât o fac filmele şi cărţile SF. Asta mi se-ntâmplă probabil pentru că, pe vremea când eram de-o şchioapă, adormeam în fiecare seară altundeva, în altă lume plăsmuită de Jules Verne, şi mă trezeam mereu în acelaşi loc şi cu gândul la orele de matematică din ziua aia, materie care, pentru mine cel puţin, a fost, este şi va fi întotdeauna ceva de domeniul ştiinţifico-fantasticului.

Am călătorit, fără să obosesc o clipă, 20.000 de leghe sub mări, spre centrul pământului, de la Pământ la Lună, am făcut ocolul Pământului în 80 de zile şi n-am simţit nicio durere în picioare, am fost Robert, copilul Căpitanului Grant, am dârdâit de frică pe Insula Misterioasă, am văzut Raza Verde şi Steaua Sudului, şi am petrecut doi ani de vacanţă pe Insula cu elice. Acum cred că, citindu-le pe toate astea, nu făceam decât să evadez în locuri şi vremuri croite parcă anume pentru un copil care nu vrea altceva decât să-şi lase mintea să-i zburde, dar mai ales mi-a oferit dovada că, încă de mic, am fost doar un visător şi nimic mai mult.

Odată cu trecerea anilor m-am tot înălţat, trăsăturile feţei au început să mi se înăsprească, dar noaptea, după orele petrecute cu nasu-n carte înainte de culcare, am rămas tot propriul meu erou. Acum, însă, mă învârteam în lumi diferite, printre ciclopi intergalactici, meduze zburătoare şi ucigaşe, flori cibernetice, copaci puşi pe căpătuială, lubeniţe senzoriale, găleţi fotonice, frunze neuronale, brontozauri holografici sau fluturi carnivori, şi de fiecare dată reuşeam să le vin de hac lighioanelor care, dacă nu voiau să mă înghită ori să mă pulverizeze cu o rază laser, încercau măcar să mă ia prizonier şi să mă studieze în cele mai mici amănunte.

Pe urmă, cărţile au devenit tot mai inteligente, şi imaginaţia mea tot mai bogată, dar asta nu mi-a folosit niciodată prea mult. Cu trecerea anilor, lecturile au început să se împuţineze, ca şi timpul meu liber, de altfel. Doar setea de evadare în lumile în care mi-ar fi plăcut să trăiesc nu s-a stins nicio clipă. Poate că în noaptea aceea cătuşele purtate peste zi îmi făcuseră rană la mâini, poate, de oboseală, în loc de jaluzele vedeam la fereastră gratii, nu ştiu exact, dar, cu toate că era deja trecut bine de miezul nopţii, m-am chinuit să rămân treaz ca să mă uit la 541 Fahrenheit.

Filmul prezenta o societate din viitor, unul nu foarte îndepărtat şi nici populat cu roboţi, ci cu nişte pompieri care, în loc să stingă incendiile, le aprindeau, dând foc la cărţi. Ministerul hotărâse că cititul provoacă nefericire, şi încerca să împiedice prin orice mijloc ca asta să se întâmple. Oamenii trebuiau să fie cât mai tâmpiţi posibil, şi chiar erau. Numai că, pe lângă populaţia oligofrenă, în film mai erau şi exilaţii. Ei citeau şi aveau biblioteci. Când erau descoperiţi, pompierii le ardeau casele cu aruncătoarele de flăcări şi, dacă nu se lepădau de credinţa în literatură, îi prăjeau şi pe ei ca pe cârnaţi. Când au mai rămas doar câţiva, exilaţii au început să-i înveţe pe de rost pe Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Dickens, Hemingway, Faulkner sau Goethe, un puştan reuşind să memoreze 13.000 de volume, lucru pentru care i s-a dat imediat foc.

Când s-a terminat filmul, am simţit în cameră miros de fum. Cât privisem la televizor, fusesem prea concentrat la ceea ce se petrecea acolo, dar pe urmă mi-am amintit că romanul 541 Fahrenheit era al lui Ray Bradbury. Am văzut volumul de nenumărate ori în rafturile bibliotecii de unde, de ani buni, împrumut cărţi, şi totuşi niciodată n-am avut nici măcar curiozitatea să-l răsfoiesc. Acum îmi pare rău, fiindcă, în felul ăsta, consider că am ars cartea cu mâna mea. Apoi am dat foc şi la cenuşă.

Adrian CRÂNGANU

Traducere