Get Adobe Flash player

Alte roade ale prostiei

Vizualizari: 488

Bănuiesc că nimeni nu s-a gândit, niciodată, cât de complicat e să umplu, de fiecare dată, exact spaţiul din colţul ăsta de pagină. Adică să scriu fix cât trebuie, cu alte cuvinte, să mă-ntind doar atât câtă plapumă mi se dă. Păi nu e chiar aşa de simplu, ba chiar nu e deloc uşor, totul ţinând, până la urmă, de experienţă. Mie, de exemplu, mi-au trebuit vreo cinci ani să învăţ să scriu „la gaură”, cum se spunea pe vremuri, când existau ziare tipărite. Uneori, însă, mi se mai întâmplă şi mie să scriu ceva mai mult, şi atunci tai nişte rânduri fără de care se înţelege oricum ce vreau să spun. Mai puţin n-am scris niciodată, dar cred că nici nu există ziarist să reuşească o asemenea adevărată performanţă.

Prin urmare, de obicei, de fapt întotdeauna, dacă stau bine să mă gândesc, mi-a reuşit şmecheria de a încheia un articol aşa cum vreau. Mai puţin, se pare, data trecută, când am scris despre crucile pe care mi le tot fac în ultimul timp în faţa prostiei copleşitoare şi a ticăloşiei fără margini pe care le văd în jurul meu şi de care mă izbesc ca de un zid, în fiecare zi, chiar şi atunci când stau în casă şi mă uit la televizor. Sau mai ales atunci.

Aşa că, de săptămâna trecută şi până astăzi, am tras concluzia că în ultimul editorial n-am reuşit să spun tot ce am pe suflet. Nu-mi plac chestiile cu Va urma, dar e primul compromis pe care îl fac, după ani buni, în presă. Iar când vorbesc despre prostie, vreau să se înţeleagă doar un lucru: n-o fac fiindcă mă cred eu vreun deştept, ci fiindcă ea e atât de mare încât ofileşte şi puţinul care-a mai rămas bun şi frumos în jurul meu. Eu mă consider un simplu om, cel mai obişnuit cu putinţă, unul care, înainte de a deveni bărbat, a copilărit în cel mai obişnuit dintre blocurile posibile, înconjurat de babe care la 35 de ani arătau de 60, şi la 40 de ani nu m-aş fi mirat deloc să moară de bătrâneţe, nişte femei simple pentru care orice învăţătoare sau contabilă era o vecină cu nasul pe sus, fiindcă doar rareori se întorcea spre ele să le salute. Şi pentru că şi mama se număra printre cele care-şi făceau veacul pe bancă, nici eu nu puteam să cresc altfel decât pornit împotriva cucoanelor alea înfumurate şi dispreţuindu-le cu toată fiinţa mea micuţă.

Cu timpul, m-am mai schimbat, totuşi. Nu însă într-atât încât să nu observ slugărnicia şi prostia părinţilor din clasa copilului care l-a reclamat pe învăţător că i-a corectat patinoar cu patinuar, şi care au făcut pe dracu-n patru să-l scoată basma curată pe dascălul analfabet. Sau ticăloşia, care tot din prostie vine până la urmă, a medicilor de la ortopedie care, cu toate că aveau salarii de 18.000 de lei, nu se mai săturau de luat şpagă. Nici asta nu pot să nu observ. Şi mai e şi altceva ce nu pot trece cu vederea, nici orb dacă aş fi: trăiesc în singura ţară din lume în care miniştrii le scot cătuşele infractorilor şi le ling pe urmă, în patru labe, tălpile pantofilor, doar-doar i-or ierta, în timp ce procurorul care a curăţat ţara de puroi şi putregaiuri mai-mai să fie suit într-o căruţă cu gratii cât braţul şi plimbat prin târg să arunce prostimea în el cu ouă clocite, roşii fleşcăite, mere stricate şi varză împuţită. Îmi mai vine inima la loc la gândul că, dacă vreodată se va petrece scena cu căruţa, în faţa ei ne-proştii vor aşterne flori.

Mărturisesc că azi voiam să scriu despre altceva – despre trădare, fiindcă mă pricep la ea. Despre cum i-am trădat eu pe trădători rămânând întotdeauna lângă cei cu care am plecat la drum şi împărţind cu ei, deopotrivă, şi ultima picătură de apă de pe fundul gamelei, şi cupa de şampanie. Dar mă opresc aici, fiindcă, aşa cum spuneam la început, e foarte complicat să mă întind exact atât cât îmi e plapuma.

Adrian CRÂNGANU

Traducere