Get Adobe Flash player

Activitatea edilitar-gospodărească la Caransebeş, între 1944-1948

Vizualizari: 521

Pe lângă activităţile cotidiene de întreţinere a străzilor şi trotuarelor, a podurilor şi podeţelor, prin structurile specializate ale Primăriei, o importanţă aparte o avea Uzina electrică, singura furnizoare de curent electric pentru instituţii, unităţi economice şi populaţie.

În anul 1945, prin Decizia Nr. 7760 din 24 aprilie a Ministrului Afacerilor Interne, s-au înfiinţat pe lângă Primărie Întreprinderile Comunale, ca unitate distinctă, cu conducere şi buget separate, care, pe lângă furnizarea curentului electric, îşi propuseseră să realizeze în mod uniform şi extins alimentarea cu apă, care în 1947 se făcea din 15 fântâni publice, şi introducerea canalizării. În componenţa acestora intra şi Fabrica de gheaţă, cu o capacitate de producţie zilnică de 1.500 kg.

Director al Întreprinderilor Comunale a fost numit inginerul Gheorghe Şiclovan, absolvent al Universităţii din Toulouse (Franţa), Secţia electricitate.

Uzina electrică era instalată pe un canal deviat din râul Sebeş şi utiliza o turbină şi un generator. La 31 martie 1947, avea o putere instalată de 235 kW, din care 170 kW din generatoare şi 65 kW de turbină. Producţia anuală se ridica la 600.000 kW, din care se distribuiau cca. 400.000 kW. Distribuia curent electric unui număr de 1.788 de abonaţi, fiind racordate la reţea 1.400 de imobile. În oraş, reţeaua de distribuţie era extinsă pe 26 km de străzi, inclusiv Teiuşul şi Caransebeşul Nou.

La sfârşitul anului 1946, cifra de afaceri a Uzinei electrice s-a ridicat la 173 de milioane de lei.

Trebuie precizat faptul că în aprilie 1945, în condiţiile prezenţei în oraş a unui însemnat număr de ostaşi sovietici, care ocupau clădiri importante, ei neachitând costul curentului electric consumat, Primăria a fost nevoită să majoreze preţul kilowattului furnizat pentru consumatorii de orice fel.

Importanţa acordată Întreprinderilor comunale rezidă şi din regulamentul de funcţionare, aprobat de către primar în 31 martie 1947, având trei structuri distincte: Serviciul electric, Serviciul apă-canal şi Fabrica de gheaţă.

Regulamentul era însoţit de o anexă, act doveditor al importanţei acesteia în raport cu populaţia, instituţiile şi unităţile economice din oraş.

În februarie 1948 se constată vechimea instalaţiilor de la Uzina electrică, impunându-se procurarea unui grup electrogen şi a unui motor Diesel. Suma necesară era estimată la 6 milioane de lei, Comisia interimară aprobând să se facă un împrumut pe 10 ani de la Creditul Judeţean şi Comunal, administrat de Ministerul Afacerilor Interne.

Procesul de sistematizare a oraşului nu era încheiat în anul 1947, când conducerea Primăriei a instituit o Comisie specială pentru stabilirea preţurilor de răscumpărare a unor parcele disparate, în scopul alinierii unor străzi, a pieţelor şi parcurilor din oraş, compusă din Ioachim Jumanca – şeful Secţiei financiare, Mircea Cişmaş – controlor-şef, şi ing. Iosif Palik – şeful Secţiei tehnice.

Urmare a dispariţiei Fabricii Corcana, proprietatea Ghiselei Munk, care ocupase în oraş 1 jugăr şi 511 stânjeni pătraţi, Primăria a aprobat un plan de parcelare cu 12 loturi, unele de utilitate publică.

Extinderea suprafeţei locative a oraşului a revenit în atenţie în anul 1948, pentru cartierul Pipirigul Mic, din apropierea Fabricii de cărămidă. Locuitorii din acel cartier au solicitat aprobare de construire a noi case, Comisia interimară respingând cererile, deoarece se impunea cu prioritate să fie legalizată situaţia celor care îşi construiseră case fără aprobarea Primăriei, terenul aparţinând juridic acesteia. Se impunea şi un nou plan de sistematizare a cartierului. În 18 mai 1948, Comisia interimară constatase că în ultimii 15 ani se construiseră în Pipirigul Mic peste 100 de case prin ocupaţii în izlazul comunal.

Prezenta interes pentru conducerea oraşului şi protejarea unor terenuri agricole supuse inundării în anumite perioade ale anului. În zona Racoviţa, pe unde se scurgea pârâul Valea Mare, s-a impus în februarie 1948 răscumpărarea unei suprafeţe de 1.383 mp, de la cinci proprietari, absolut necesară regularizării, pentru a feri de inundaţii cca. 200 de jugăre. Despre aceasta, documentele dezvăluie că „manopera lucrării se va executa prin munca voluntară a cetăţenilor interesaţi, organizată de Frontul Plugarilor”.

La sfârşitul anului 1947, în Comisia interimară s-a reluat discuţia despre necesitatea construirii unei Băi comunale, cu subvenţie de la minister şi din unele taxe stabilite pentru biletele de intrare la spectacole. Pentru edificarea acesteia s-a destinat un teren de lângă imobilul Rezats.

Planul construcţiei Băii comunale, cu subsol şi parter, a fost întocmit de arhitectul Eric Fintz. Materialele de construcţie au fost achiziţionate de la Fabrica de cărămidă a lui Samson Talpeş şi erau estimate la 130.000 de cărămizi şi 3.200 de ţigle. Era însă nevoie de mulţi bani pentru utilaje şi alte dotări într-o asemenea clădire, dorită să asigure igiena corporală pentru o bună parte din populaţia oraşului, în 20 februarie 1948 Primăria hotărând să contracteze un împrumut de 10 milioane de lei, pe timp de 10 ani.

Cu ocazia unei rectificări bugetare care a avut loc în 2 aprilie 1948, pentru acest obiectiv s-a alocat suma de 210.000 de lei, iar suma de 100.000 de lei pentru înfiinţarea Bibliotecii comunale, ambele considerate ca priorităţi pentru oraş.

În 27 aprilie 1948, Comisia interimară a aprobat amplasamentul Băii, iar în noiembrie s-a stabilit ca, pentru cei 2.460 mp necesari construcţiei, să se plătească suma de 259.413 lei.

În anul 1948 au existat şi alte preocupări în acest domeniu, remarcându-se intenţia de a se crea un Studiou radiofonic local şi cumpărarea unui autocamion pentru a fi transformat în autobuz, în vederea înfiinţării unui serviciu destinat transportului persoanelor pe raza oraşului.

Constantin BRĂTESCU

Traducere
Ultimele articole