Get Adobe Flash player

Ultima carte

Vizualizari: 252

Nici n-am clipit măcar când, de exemplu, directorul postului de radio la care lucram acum vreo 15 ani s-a ascuns în debaraua de unde ştia că-mi iau apa minerală cu care-mi udam gâtul înainte de a intra să citesc ştirile în direct, la ora exactă, cu o mască de vârcolac, sau de ce urâtanie de monstru o mai fi fost şi ăla, trasă pe faţă, şi a făcut buuuu!, cu mâinile deasupra capului, doar-doar o băga groaza-n mine. Nu m-am sinchisit nici atunci când, în timpul ştirilor, colegii mi-au aruncat pe masă, chiar lângă microfon, un şarpe de cauciuc care, pe fata cu care eram închis în cabina de emisie, a făcut-o să-şi dea ochii peste cap şi să nu mai poată citi o literă până la sfârşitul programului, ceea ce a însemnat vreo jumătate de oră, de am turuit eu şi-n locul ei până mi s-a uscat gâtlejul ca Sahara. Şi nu mai departe decât acum o săptămână scriam, chiar aici, că puţine mai sunt lucrurile care să mă impresioneze la vârsta asta şi la câte am văzut, am auzit şi am trăit până acum. Dar mai ziceam şi că totuşi se mai întâmplă şi din astea, şi chiar am dat exemplul băiatului de liceu pentru care fiecare zi în care mergea la şcoală era un război în care-şi învingea părinţii, drumul pe jos, vacile şi oile, câmpul, porumbul şi cartofii. Şi mi-am zis atunci că lucrurile acelea s-au mai împuţinat cu unul. Nici prin cap nu-mi trecea, în noaptea când am aşternut întâmplarea pe hârtie, că asta avea să fie nimic pe lângă ceea ce avea să urmeze în nici câteva ore după ce pusesem stiloul jos.

Pentru că de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Toată pregătirea mea sufletească, la care am lucrat o bună bucată de vreme, s-a dovedit până la urmă zadarnică atunci când a venit vorba despre referendumul pentru familie. Aproape că mi-a fost frică să mai intru pe Facebook; fiecare privire aruncată acolo n-a făcut altceva decât să crească neîncrederea mea în preoţi până când ea a căpătat proporţii cosmice. Şi nu doar că nu cred că se va mai dezumfla vreodată, dar mi-e teamă să nu se transforme, de-acum, în altceva, mult mai urât. Au fost acelea zilele în care l-am înţeles, poate, mai bine ca niciodată pe Nikos Kazantsakis, care, în Fratricizii, a şters cu ei pe jos, încât cred că Biserica Ortodoxă Greacă l-a afurisit, anatemizat şi blestemat să i se usuce mâna cu care scrie şi sufletul să-i ardă-n veci în Focurile Gheenei. Şi popii de-acolo, dacă-mi amintesc eu bine romanul, n-au făcut nici pe jumătate din ce-au făcut ai noştri. Poate fiindcă pe vremea aia nu era internet, poate fiindcă erau mai aproape de Muntele Athos şi frica de mânia Domnului era mai mare, nu ştiu, şi nici nu merită să-mi bat capul cu asta.

Apoi, după dezmăţul de pe Facebook, cu heirupuri religioase şi virtuale, care, cel puţin mie, am simţit că mi-au dat ceasul măcar cu 30 de ani înapoi, au venit ca un tăvălug spectacolul în care România s-a dat la Strasbourg şi circul cu arestările din Costa Rica, după care, ca orice bun român, m-am simţit într-un fel răzbunat. Dar am mai simţit şi că parcă e prea mult într-un timp atât de scurt. Gândurile au început să gâfâie de la atâta tămbălău, să nu mai primească aer şi să se sufoce.

Dar poate că, la urma-urmei, e normal să se întâmple aşa. Săptămâna trecută am împlinit 56 de ani, iar noua mea Carte de identitate e şi ultima. Ca să nu m-apuce plânsul, probabil, Statul Român, pentru care nu mai sunt altceva decât un moş cu un picior în groapă, şi-o fi zis să mă încurajeze totuşi şi a scris pe ea că expiră în 2078. Mă mai uit o dată în jur, la nevoie îmi cer şi iertare în gând dacă i-am supărat cumva pe preoţi, îmi fac cruce, scuip în sân şi murmur: Doamne fereşte!

Adrian CRÂNGANU

Traducere