Stau, puţin zgribulit şi aproape amorţit, pe banchetă, într-un compartiment pe jumătate încălzit şi a cărui uşă, dacă nu se deschide atunci când trenul frânează şi revine la locul ei dacă porneşte opintit, se bălăngăne din toate încheieturile, fiindcă partea de jos i-a sărit de pe şina pe care alunecă şi se mai ţine doar în vreun rulment ca vai de mama lui agăţat de pragul de sus. E 1 Decembrie, iar eu îl sărbătoresc, a nu ştiu câta oară, pe drumuri, fiindcă nu prea am avut de ales. Mă trage curentul, dar am căştile în urechi, aşa cum fac ori de câte ori călătoresc, de cele mai multe ori ca să nu aud prostiile pe care le spun cei din jurul meu şi ca să aşez, într-un fel, o barieră în faţa vreunui vecin care n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să intre-n vorbă cu mine. Plus că şi timpul parcă trece mai uşor aşa.
De data asta, nu ştiu exact ce mă aşteptam să aud la radio. Poate că nişte voci mai apăsate, poate nişte discuţii mai de Doamne-ajută şi, oricum, o cu totul altfel de muzică. Când colo, acelaşi program nătâng, pe care îl trec cu vederea într-o zi obişnuită, dar nu şi azi. Azi am pretenţii. De exemplu, aş fi vrut să stau cu ochii închişi, şi oamenii pe care-i aud în căşti să mă facă să-i iert pentru celelalte 364 de zile în care nu sunt altceva decât un bâzâit în urechi din care, de cele mai multe ori, nu înţeleg mai nimic, fiindcă nu reuşesc să fiu atent la ei. Gândurile mele, oricât de simple sau superficiale ar fi, se dovedesc mai importante decât cuvintele lor goale.
Aici, însă, mai intervine ceva. Am lucrat câţiva ani în radio, nu atâţia câţi mi-am petrecut în presa scrisă, dar suficienţi încât să ştiu cu ce se mănâncă meseria asta. Am ajuns acolo după ce, scârbit de toate cele pe care le-am văzut ori le-am trăit la primul ziar la care am lucrat, mi-am luat lumea-n cap şi am plecat unde-am văzut cu ochii. Recunosc că mi-am închipuit că o să-mi fie uşor, aveam experienţă cât o redacţie întreagă, însă n-a fost chiar aşa. M-am trezit dintr-odată că nimic din ceea ce ştiam nu mai era valabil şi că între maşina de scris şi microfon sunt ani-lumină, pe care nu m-aş fi gândit niciodată că o să trebuiască să-i parcurg pe jos. Am luat-o, pur şi simplu, de la zero. Am învăţat de la fete şi băieţi care ar fi putut să-mi fie copii, am bătut oraşul în lung şi-n lat pe la toate conferinţele de presă şi şedinţele de doi bani, dar n-am zis niciodată nimic, pentru că eram ultimul venit. Uneori citeam ştiri în direct până mi se usca gâtul şi când terminam mă năpusteam pe paharul cu apă de lângă microfon şi beam ca înecatul, ori făceam analize la care lucram trei ore şi pe care, pe post, le turuiam în nici cinci minute. Dar aia era presă. Ăla era radio ce făceam noi.
Pe urmă m-am întors în presa scrisă, dar n-am uitat nicio secundă din anii petrecuţi în faţa microfonului. Şi cred că ăsta e şi motivul pentru care, de obicei, nu bag în seamă discuţiile prosteşti, veselia forţată, concursurile neghioabe şi muzica profund idioată, de la mai toate posturile. Acum, însă, sunt iarăşi în tren, scot bucăţica de hârtie şi pixul pe care le port mereu în buzunar, pentru orice eventualitate, şi mă apuc să notez, chinuindu-mă să ţin pasul cu textul unei melodii care mă lasă mut de mirare: „Fata mea, de ce-mi faci rău/ Cu tine mă simt titanic/ Nu te plac pentru popou/ Poa’ să fie el balcanic/ Nu am de unde mai mult/ Zău, am salariu de mecanic/ No panica de disco/ Mai retro ca un brisco/ Pentru tine merg desculţ/ De-aici până-n San Diego/ Yo mas lego, tu es ego/ Colega, înţelegi, ti prego/ Vreau să construim ceva/ Şi nu piesele de lego/ Ori rămâi cu mine/ Ori rămâi cu mă-ta”.
Pe loc îmi vin în minte alte versuri, pe care le-am învăţat fără să vreau, de prea mult cântat pe stadioane şi în jurul focului de lângă cort: „În noaptea despărţirii dintre noi/ Copacii cad pe drum din doi în doi/ În ochi mă bate viscolul câinesc/ Şi am venit să-ţi spun că te iubesc./ Probabil drumul meu va duce-n iad/ Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad/ Şi iarăşi dorm şi iar mi-e dat un vis/ Că biata cifră 2 s-a sinucis”.
Un frig tricolor mi-a cuprins picioarele, iar uşa se închide şi se deschide, ori se bălăngăne pe melodia „Deşteaptă-te, române!”.
Adrian CRÂNGANU
