Telespectator



Îmi amintesc perfect, pentru că aşa ceva nu se uită. Primul articol din viaţa mea l-am scris în urmă cu exact 30 de ani şi jumătate, plus-minus câteva zile. Eu i-am pus un titlu, dar redactorul-şef mi l-a schimbat, avea dreptul ăsta, iar eu eram atât de fericit că nici n-am observat, i-a zis „Marca-leul”, şi a apărut sus, pe prima pagină a ziarului la care numai ce mă angajasem. Am povestit în el o întâmplare care mă revoltase. În urmă cu câteva zile, trecusem pe lângă o troiţă ridicată în memoria Eroilor Revoluţiei din ’89, care încă mirosea a lemn proaspăt cioplit, în tăviţa de la picioarele ei am văzut doar monede şi bancnote româneşti, iar la nici doi metri, bişniţarii cu cefe late făceau trafic de valută sub nasul miliţienilor, dar nu-şi făceau pomană să pună măcar o marcă în amintirea celor fără de care n-ar fi avut niciodată ce căuta acolo. Ţara era tânără, ca şi mine, era pe vremea când fiecare credea despre ceilalţi că sunt buni, frumoşi şi deştepţi. Pentru cei mai mulţi, perioada asta a fost scurtă, aşa cum şi trebuia să fie. Eu m-am maturizat mai greu şi, din păcate, cred că niciodată pe deplin.
Apoi, pentru că redactorul-şef mă tot bătea la cap să scriu şi să scriu, şi cum subiectele grele erau luate de cei mai vechi decât mine, într-o zi am încropit un pamflet din ceea ce văzusem cu o seară înainte la televizor. Şefului meu i-a plăcut atât de mult încât mi-a făcut o rubrică săptămânală căreia i-a zis „Telespectator”, iar eu am ţinut-o cred că vreo patru ani, până când am obosit să tot transform prostia în zâmbet.
Acum simt că începe să mă mănânce iarăşi degetele şi mai-mai că-mi vine să mă întorc cu 30 de ani în urmă şi să mai scriu un „Telespectator”. Numai ce mi-am desprins privirile de pe televizorul unde o vizionară cu părul ciufulit, care pe vremuri ţin minte că a fost cântăreaţă, explică cum, în urmă cu vreo două mii de ani, ea a prevăzut că pe la începutul mileniului trei sau patru o să moară un artist foaaaaarte, foaaarte cunoscut, unul care nu mai avea nevastă şi trăia singur, de o boală cam necunoscută. Cum ea nu ghiceşte nici în cafea, nici în cărţi, ci în prostia românilor, bineînţeles c-o nimereşte cumva şi televiziunile cad toate pe spate în faţa preciziei şi acurateţei viziunilor ei.
Cu gura căscată încă, schimb canalul. Cum nu e ora nici de filme, nici de meciuri, plimb degetul aiurea pe telecomandă şi nu pot să mă hotărăsc când să-l opresc. Peste tot se vorbeşte numai despre prăpădul făcut de COVID şi de apocalipsa care bate deja cu picioarele în uşa ţării, mai-mai s-o scoată din ţâţâni.
Fel de fel de specimene, zbârlite, băloase, schimonosite, cu ochii ca cepele, se perindă pe la toate posturile şi tună şi fulgeră, cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ, că virusul nu există. Număr şi vreo două doctoriţe, una de ochi şi cealaltă de slăbit. Pe urmă, când încep filmele şi meciurile şi nu se mai uită nimeni la ei, apar şi câţiva medici adevăraţi, cu bun-simţ, care numai că nu se roagă-n genunchi de noi să ne vaccinăm, la care panaramele de moderatori de la toate televiziunile se-ntreabă cine-i vinovat că se aud bătăi în uşa ţărişoarei noastre dragi.
Am scris toate astea, dar aş vrea să se înţeleagă, totuşi, că eu nu judec pe nimeni. Nici măcar pe fiul meu nu l-am îndemnat să se vaccineze. A făcut-o el când a crezut că e bine. Tot aşa, nu-i înţeleg pe ceilalţi, aşa cum nu înţeleg, de pildă, de ce albastrul e albastru şi nu altfel. Accept, şi atâta tot.
Fără să vreau, probabil c-am mai scris un „Telespectator”. Ultimul. Promit. Fiindcă nu vreau să obosesc transformând prostia în lacrimi.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu