Get Adobe Flash player

Putoare de canal

Vizualizari: 562

Întotdeauna mi-a plăcut să privesc feţele oamenilor. M-am uitat mereu la nas, la gură, la ochi, am căutat privirea şi am încercat s-o înţeleg. Am o memorie fotografică ieşită din comun, de fapt cred că asta e cea mai mare calitate a mea, şi datorită ei pot să-mi amintesc o figură şi după 20 de ani. Imaginaţia, care mai pune câteva riduri, mai oboseşte puţin obrajii şi îi mai îngraşă, îmi dă şi ea o mână de ajutor ca s-o recunosc mai lesne. La fel de bine, însă, mi s-a întâmplat, şi nu o dată, să văd o faţă pe stradă în fiecare zi, timp de o săptămână, şi să nu pot să o ţin minte, oricât m-aş strădui. Dar nu e vina lor, ci a oamenilor care poartă acele feţe. Nu ele, ci ei nu-mi spun nimic.

Ieri, alaltăieri şi răsalaltăieri m-am tot uitat seara la televizor. Două canale am ocolit, n-am stat nici măcar o fracţiune de secundă pe ele, pentru că România TV şi Antena 3 îmi provoacă nu nervi, ci greaţă. În fine, nu vreau să vorbesc despre asta, fiindcă chiar nu merită să-mi irosesc senzaţiile şi cuvintele pe ele. Aş vorbi, în schimb, despre feţele pe care le-am văzut la televizor, sutele şi miile de figuri din Piaţa Victoriei de la Bucureşti, pe care eu am văzut-o ca pe locul care găzduieşte vernisajul unei expoziţii de portrete. Sau mai degrabă de autoportrete, fiindcă fiecare protestatar de acolo şi-a pictat sufletul pe faţă, aşa cum se face în momentele grele, în clipele de cumpănă, în cele câteva secunde, ore sau zile cu adevărat importante din viaţa fiecărui om.

Ce-am citit acolo, din câte mă pricep eu, a fost echilibru, linişte, ba chiar seninătate. Culorile – dacă ar fi să-mi păstrez ideea tablourilor – erau calde şi deschise, proaspete, tinere şi prietenoase, în nuanţe pe care îţi face plăcere să le priveşti. Nu au nimic din cenuşiul şi negrul autoportretelor pe care generaţia mea le-a pictat în Decembrie ’89, şi nici tuşele ferme ale fălcilor noastre încleştate, din urmă cu 27 de ani.

Şi, ca să nu spun prostii, mă iau pe mine ca exemplu. Eram tânăr atunci, aveam 27 de ani şi două luni, şi puţini oameni cred că erau mai porniţi ca mine împotriva nu a comunismului în sine, cât a comuniştilor zevzeci, găunoşi, inculţi şi primitivi care-l puneau în practică. Mi-a fost, aşadar, uşor să văd în ziua de 21 decembrie 1989, atunci când am ieşit în stradă, un prilej de a mă răzbuna pentru toate nedreptăţile care mi se făcuseră şi pentru toate umilinţele la care fusesem supus de partidişti pentru simplul motiv că nu eram ca ei. Sigur că, ajuns în stradă, am avut fălcile încleştate şi pumnii strânşi. Şi stomacul gol. Eu recunosc, Revoluţia din ’89 şi foamea a făcut-o. Aveam, atunci, o răutate în mine pe care nu ştiu unde mi-am găsit-o şi cu care niciodată nu m-am mai întâlnit de atunci. Pensulele cu care m-am pictat s-au uscat în ani, iar tuburile cu vopsea zac aruncate, probabil, prin cine ştie ce ladă uitată şi scorojită de prin pivniţă. Azi oricum n-ar mai fi nevoie de ele. Acum foamea are altă culoare.

Am să mă aşez din nou în faţa televizorului după ce termin de scris şi am să privesc chipuri şi culori. Am să butonez telecomanda şi am să mă uit pe o mulţime de programe, în afară de două canale. Fiindcă ca orice canale put de-ţi mută nasul din loc, la fel ca şi armata de vidanjori plătiţi cu bani grei ca să arunce cu tone de rahat peste România.

Adrian CRÂNGANU

Traducere