Era o zi înnorată de toamnă. Norii se sfărâmau în bucăţi şi se pierdeau în văzduh. O ploaie măruntă şi rece frământa pământul. Bucăţile de nori nu-şi mai puteau opri lacrimile. Atâtea lacrimi au vărsat norii, încât imaginea lor a început să se proiecteze la mine în suflet. Sunt mulţi nori acolo, iar acum umezeala pare să caute fisuri prin colţul ochilor. Bucăţile de nori mi-au amintit de imaginea unor pietre.
Demult, un zidar a adunat pietre din râu. Le-a ales pe cele mai şlefuite. La un moment-dat, a zărit o piatră imensă, ce trona în partea dreaptă a albiei râului. S-a uitat spre ea ironic. Nu-i prea vedea rostul. Piatra aceasta părea ninsă de amarul timpului. Zidarul s-a gândit că este vremea să-i curme existenţa.
Pietricelele tinere aveau un luciu atât de nevinovat! Nu aveau ele prea multă experienţă de viaţă, dar promiteau mult. Zidarul avea în plan să le folosească pentru cele mai trainice fundaţii.
Plictisit de imaginea pietrei imense, zidarul şi-a luat uneltele şi s-a apropiat de ea. S-a gândit că dacă ar sfrâma-o în mai multe bucăţi ar putea să o urnească din albia râului. Bucăţelele de piatră sfărâmată le-ar putea rupe în altele mai mici, pe care să le utilizeze în construcţii. Imensa piatră păstra multe taine. Ea s-a împărtăşit zeci de ani din apele reci ale râului. Avea rostul ei în acel colţ de natură, rost pe care zidarul nu-l observa. Zidarul a considerat că a sosit timpul să-i ia acest drept. Apa i-a bucurat suficient sufletul pietrei. Cu fiecare împărtăşanie a pietrei cu apa râului, credinţa i se întărea, devenea mai puternică.
Prima încercare a zidarului de a sfărâma piatra pe mijloc a dat greş. Piatra avea rădăcini puternice în albia râului. Văzând cât este de îndărătnică piatra, zidarul s-a gândit că atât de mult o s-o necăjească, până va reuşi s-o frângă bucăţi. Bucăţile, la rândul lor, o să le fărâmiţeze în altele sute, fără a le mai utiliza nici în construcţii. Astfel va reuşi să se răzbune pe piatra ce nu l-a ascultat, pe piatra ce nu s-a supus uneltelor lui, pe piatra ce nu şi-a plecat învinsă capul, pe piatra ce a rămas statornică locului în care râul şi-a înălţat stropi uriaşi de lacrimi în văzduh. Zidarul a fost udat de seva vieţii, dar nu a înţeles că trebuie să se oprească. Vrednică, nevrednică, zidarul nu avea dreptul să-i fure pietrei împărtăşania cu râul. A continuat să lovească piatra în toate încheieturile, până ce făptura acesteia a fost crăpată în zeci de bucăţi. O lovitură mai trebuia să-i dea zidarul pietrei şi o biruia. Lovitura îi putea lua dreptul pietrei de a se mai împărtăşi din apele râului şi, pe viitor, din arta vreunei construcţii. Nu s-a oprit zidarul nici în ultimul ceas. I-a dat lovitura finală.
Apa râului şi-a dat drumul la vale cu toată furia. Se pare că piatra ţinea piept apei şi aceasta nu inunda câmpia. Zidarul a fost luat de apă şi a murit. Pe malul râului zăceau zeci de pietre sfărâmate…
Pr. Ion TURNEA
