Scopul oricărei cercetări folclorice este cunoaşterea patrimoniului popular, creaţiile lirice sau epice tradiţionale, salvarea unor valori literare, supuse pieirii. În cunoştinţa acestei realităţi, cine ar putea susţine că cei care se dedică culegerii acestor flori de câmpie sau montane, cine îşi îndreaptă atenţia spre melodiile bătrâneşti, cântate vocal, la nai sau pe strune, fac o muncă mai puţin valoroasă decât cercetătorii literari sau esteticienii consacraţi?
Datorită procesului obiectiv de transformare socială, unele producţii folclorice şi obiceiuri sunt ameninţate să piară. Se observă totuşi o contribuţie de nepreţuit adusă culturii naţionale printr-o acţiune de înregistrare, de la bătrânii satelor, a acestor valori.
Vorbind despre comoara pe care o reprezintă folclorul, moştenire a generaţiilor trecute, nu putem să nu încercăm un sentiment de profundă admiraţie faţă de frumuseţea, bogăţia şi varietatea acestuia.
Cu cât pătrundem mai adânc în folclorul românesc, cu atât mai mult apar în faţa noastră tablouri care redau bucuriile, necazurile, frământările – într-un cuvânt, viaţa specific românească.
Un cântec – cum spuneam şi cu altă ocazie – poate marca un moment din viaţa unei colectivităţi, un eveniment, poate caracteriza o epocă. De aceea, cântecele populare au şi o importantă valoare documentară. Ele ne evocă realităţile trăite de autorii sau interpreţii lor în diverse locuri, în diverse timpuri.
Datorită formei şi conţinutului lor – mă refer la cântecele populare –, ele au cucerit masele. Însuşi procesul de filtrare, adăugirile sau reducerile, adaptările, transformările sau şlefuirile cunoscute în viaţa cântecului popular, sunt o dovadă elocventă a dragostei cu care masele l-au îmbrăţişat.
Cine a creat aceste cântece? În majoritatea cazurilor, „marele anonim”, omul din popor. Puţine dintre ele sunt de origine cultă. Sunt prea puţine cântecele care au fost compuse la masa de scris sau la pianul vreunui compozitor. Unele – şi acestea foarte multe – au luat fiinţă la clăci, pe câmp, la războiul de ţesut, adică acolo unde omul îşi petrece cea mai mare parte a timpului său. Altele s-au născut în focul petrecerilor, al horelor.
Rolul cel mai important în crarea acestora l-au avut în primul rând lăutarii, aceşti profesionişti care, în rime improvizate, pe melodii, îi făceau pe oameni să plângă – doine, balade etc. –, sau să râdă – cântece de joc sau strigături.
Lăutarii (instrumentiştii), prin talentul şi verva lor, creau şi întreţineau buna-dispoziţie a celor din jur, a mesenilor în mijlocul cărora se aflau. Foarte multe cântece vesele provin apoi din mediul sătesc. Aici s-a cântat şi se cântă încă mult, frumos şi interesant.
Viziunea folclorică a lumii nu e numai o imagine grandioasă şi amănunţită, în acelaşi timp, a întregii vieţi cosmice, ci totodată şi o ordine desăvârşită a vieţii pământeşti. Cu alte cuvinte, a ţăranului nostru, în modul de a trăi. Ea nu se organizează în adevăruri abstracte, ci în chipuri din viaţă şi pentru viaţă. De aceea e o ordine etică în adâncul ei şi estetică în expresiile sale.
Cosmosul va fi o prelungire a sufletului său, după cum el, omul, nu-i decât o verigă din lanţul de armonii materiale ale Cosmosului.
Folclorul e, astfel, în acelaşi timp o unitate organică, surprinzător de bogată, de cugetare şi de viaţă. El e totodată astronomie şi medicină, teologie şi sociologie, filosofie şi botanică, poezie şi zoologie, mitologie şi cosmografie, psihologie şi meteorologie. În el, adevărurile etice trăiesc tot atât de plastic ca şi cele botanice, iar acestea sunt tot aşa de spiritualizate ca şi cele etice.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
