Get Adobe Flash player

Matematică sentimentală


Discutam odată, dar nici să mă tai în bucăţi nu mai ţin minte nici unde, nici când şi nici cu cine, cu toate că ar cam fi trebuit să-mi amintesc, aşadar vorbeam cu cineva despre ce e mai grav, adică dacă e mai rău să-ţi pierzi credinţa, sau, odată ce nu o mai ai, să simţi că ţi se zdruncină ateismul, înstrăinarea de Dumnezeu, cum ar veni. Să nu-şi imagineze cineva că eu numai cu chestiuni din astea complicate îmi omor timpul cât e ziulica de lungă, nici gând, dar o dată chiar am păţit-o. De aia şi ziceam că ar fi trebuit să-mi amintesc despre un moment care, îmi place sau nu s-o recunosc, m-a pus de multe ori pe gânduri, mai ales atunci când ştiam că se apropie perioada din an în care mă apuc de obicei să-mi rezolv problemele de matematică sentimentală, când adun, scad, împart şi înmulţesc victorii, înfrângeri, dorinţe, vise, regrete, speranţe şi dezamăgiri, şi-mi doresc întotdeauna ca rezultatul să fie măcar zero.
Am să ajung imediat şi la motivul pentru care scriu rândurile astea, dar mă gândesc acum că discuţia aceea s-ar putea să aibă legătură cu o altă întâmplare, pe care mi-a povestit-o un prieten, şi de acolo să fi pornit. De la pasul spre nicăieri, cum l-a numit amicul meu, pe care l-a făcut atunci când, după luni şi luni de îndoieli care i-au bântuit nopţile nedormite, într-o bună dimineaţă a luat Biblia din raftul bibliotecii, a băgat-o în geantă, s-a urcat în primul tren şi, atunci când nu l-a văzut nimeni, a aşezat-o cu grijă în locul pentru bagaje şi în următoarea gară s-a dat jos. Pe urmă s-a întors acasă şi mi-a spus că a făcut toate astea fiindcă nu mai credea în nimic, ceea ce nu însemna să arunce Cartea la gunoi. Asta n-a putut s-o facă. I-a fost frică, dar nu am înţeles dacă de pedeapsa unui Dumnezeu în care nu mai credea sau de propria conştiinţă. Din când în când – mi-a mai spus –, când mergea cu trenul, se mai uita la locul acela de sus, din stânga, dinspre uşă, dar ea n-a mai fost niciodată acolo. Vagoanele şi compartimentele au fost mereu altele. Doar şinele de cale ferată rămăseseră aceleaşi.
Cât despre mine, eu m-am gândit să mă ocup un pic, fără prea mari pretenţii, de mirosul de prostie, sau de ticăloşie, nici nu ştiu cum să-i spun, care vine de la Bucureşti. Acolo, nişte oameni care ar trebui să ne conducă, ori au adormit la volanul ţării, ori s-au îmbătat de putere şi au luat-o pe arătură, ori amândouă la un loc, nu ştiu, nu-mi dau seama. Văd însă că, după ce au dat jos un guvern, pun un milion de condiţii ca să-i dea permisul de conducere şoferului care şi-a luat inima-n dinţi să scoată hârbul ăsta de ţară măcar doi metri din garaj.
Sunt oameni cu care n-ai ce să faci, sau cel puţin mie nu-mi trebuie. I-am cunoscut demult, aveau alte chipuri şi alte haine, dar făceau lucrurile tot pe jumătate, ca şi ei. Unii erau redactori, inventau rubrici, scriau două articole, pe urmă se plictiseau şi o lăsau baltă. Eu eram secretar de redacţie şi mă trezeam seara, când trebuia să închid ziarul ca să-l trimit în tipografie, că am un loc mare şi gol în pagină. Eu nu trebuia să ştiu să scriu, fiindcă secretarul de redacţie e mai degrabă un fel de inginer, el adună articolele, ştirile şi pozele, şi le potriveşte la milimetru în pagină, atâta tot. De zeci, poate de sute de ori, m-am aşezat, în ani, în faţa foii albe de hârtie, a maşinii de scris sau, a calculatorului şi am dus lucrurile până la capăt.
Acum, însă, la Bucureşti, nu văd cine ar putea să le mai ducă. Vin alegerile, şi ei au alte calcule. Şi-atunci socotesc şi eu pe degete, cum o fi socotit, poate, şi prietenul meu, cel cu Biblia din tren, cât fac, la urnă, o speranţă minus două dezamăgiri plus un regret.
Adrian CRÂNGANU

Traducere