An de an, atunci când sub ferestrele luminate ale românilor se înfiripă zvonul cald şi mângâietor al colindelor dragi, care vestesc sosirea momentului solemn al Naşterii lui Iisus, gândurile noastre sunt îndemnate mai mult ca oricând să călătorească pe aripile sfintelor evocări, spre a desluşi „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”.
Crăciunul! O sărbătoare! O zi plină de fericirea unei reînvieri începute răscoleşte în noi întreaga fiinţă şi ne readuce în mijlocul tradiţionalelor obiceiuri, care-şi împlinesc de ani veşnicul cântec al freneziei.
Născuţi şi crescuţi aici ca români, ne-am păstrat fiinţa datorită credinţei noastre şi limbii – limba bătrânelor Cazanii din Biserica strămoşească, depozitara tuturor bunurilor neamului nostru.
Pentru copii, în care sentimentul poeziei iernii este atât de viu şi curat ca şi albul imaculat al zăpezii, sărbătoarea Crăciunului este cea mai emoţionantă.
La nicio altă sărbătoare nu sunt atâtea datini strămoşeşti în care se împleteşte atât de feeric ideea sfântă creştină cu dragostea de patrie şi cămin. Crăciunul românesc are o haină a sa populară folclorică, una care-l deosebeşte de toate celelalte sărbători.
Geniul poetic şi cel muzical popular al românilor şi-au dat mâna creând capodopere rare de armonie şi frumuseţe artistică.
Pentru cei mai în vârstă, prinşi în vâltoarea frământărilor cotidiene, această zi soseşte ca un armistiţiu sfânt, ca un moment de reculegere sufletească şi de hotărâre a unui început de viaţă nouă.
Naşterea lui Iisus, legând peste vremi trecutul cu viitorul, reactualizează scena miraculoasă de acum două mii de ani. Este sărbătoarea senină şi plăcută care ne aduce vraja colindelor şi a primilor fulgi de zăpadă.
Colindele acestea le întâlnim pe întreg pământul românesc: în Banat, în Ardeal şi Bucovina, în Muntenia şi Basarabia. Ele cuprind în sine atât sinteza tuturor zonelor folclorice, cât şi sinteza cultă a doctrinei creştine. Românul cântă, astfel, la unison, pe întreg pământul ţării, noua lumină, noul răsărit. Raritatea acestor colinde e aceea că sunt însoţite şi de o nespusă bogăţie de colinde cu conţinut profan. Farmecul şi ecoul lor străbun constituie un interesant capitol de spiritualitate. Şi lucru interesant: din dorinţa de a-L face pe Iisus mai al nostru, al românilor, acţiunea naşterii are loc, în unele colinde, nu la Betleem, ci „lângă Mureş, lângă Tisa”, iar pentru a scăpa de furia lui Irod, Fecioara Maria fuge în munţii noştri.
Ca expresie a originii lor româneşti, colindele noastre vorbesc despre Iisus şi mama Sa, dar şi despre Traian şi Decebal, despre poporul român născut la Dunăre şi Carpaţi, despre natura îndrăgită, despre relaţiile sale cu popoarele vecine. Deosebit de impresionante sunt mijloacele artistice şi figurile de stil folosite de poetul anonim în aceste preafrumoase colinde. În colind, inima poporului român freamătă, şi niciodată muzica şi poezia nu şi-au articulat mai armonios virtuţile lor decât în aceste colinde cântate şi îmbobocite, mai ales de copii, la ferestrele românilor.
Colindele acestea constituie un fenomen artistic excepţional şi în literatură, având ca gen şi valoare artistică o prezenţă deosebită. Mai mult decât atât, priceperea unor savanţi, muzicologi şi muzicieni de prestigiu a descoperit în aceste colinde româneşti izvoare pure ale cântecului popular. Iată cum, prin aceste colinde, creaţia populară a geniului românesc cântă la ferestrele Universului.
Geniul popular nu evită să cânte sub formă de colindă chiar şi balada „Mioriţa”. Rare sunt popoarele cu atât de fericite posibilităţi artistice ca poporul român. De aceea şi Crăciunul românesc este sinteza cea mai profundă, adoratoare şi fericită ca expresie, a unui popor faţă de evenimentul crucial din viaţa omenirii – Naşterea lui Iisus.
Iar din prinosul amintirii, rămâne doar lacrima în colţul ochilor, pentru copilăria fiecăruia, căci atunci când un an trece sau se şterge de pe calendar, rămâne doar amintirea ca durată.
Doinel PUIU MĂRGINEANU