Uneori, seara – chiar dacă, cel mai adesea, asta înseamnă unu sau două noaptea, dar aşa îmi place mie să spun –, când sunt foarte obosit de scrisul şi alergătura de peste zi ori mă doare stomacul pentru că am mâncat aiurea sau m-am enervat din vreo prostie, atunci mi se mai întâmplă să mă întind pe pat, cu mâinile sub cap şi cu ochii închişi. Câteodată, când simt că se-ngroaşă gluma şi durerea nu dă semne că s-ar potoli, iau şi o ranitidină şi, până îşi face efectul, stau. Stau, pur şi simplu, şi îmi închipui că în momentele alea viaţa se scurge în jurul meu ca o apă care îmi ocoleşte corpul, aşa cum face un râu cu insuliţa din mijlocul lui. Şi aşa, înconjurat de clipele care trec degeaba, ascult, cu lumina stinsă, ce-mi spune televizorul. De obicei, pe-o ureche îmi intră şi pe cealaltă îmi iese ce aud acolo, dar mi se mai întâmplă, rar, ce-i drept, să mai deschid brusc câte-un ochi şi să mai arunc o privire spre el când prostiile de pe post întrec măsura. Uneori, folosesc asta şi în scop terapeutic, fiindcă unele gogomănii fac să mă doară atât de tare capul, încât uit de durerea de stomac.

Dar asta, aşa cum am zis, se-ntâmplă rar, pentru că televizorul ocupă locul cel mai mic în viaţa mea, un colţişor în care mă ascund atunci când văd că toate lucrurile îmi scapă din mână, încep să vorbesc prostii, nu-s în stare să scriu o propoziţie ca lumea, sau când citesc o pagină de carte şi îmi dau seama că de fapt n-am înţeles nimic. E locul în care mă ascund de lume, dar mai ales de mine însumi.

Într-o astfel de seară, după o zi în care toate îmi ieşiseră pe dos şi, pe deasupra, mă mai durea şi burta, m-am retras în ungherul meu mic şi întunecos din faţa televizorului. Nu eram cine ştie ce atent – de fapt, doar rar de tot sunt –, însă am ciulit totuşi urechile atunci când am auzit de scandalul pe cale să înceapă după ce un concurent de la nu ştiu ce emisiune fusese dat afară pe nepusă masă şi, din câte am înţeles, fără măcar să fie anunţat. Povestea mi-a atras atenţia tocmai pentru că despre concursurile astea de două parale mai ştiu şi eu câte ceva, şi chiar am scris, acum vreo doi sau trei ani, despre ele. Nu mai ţin minte exact ce cuvinte am folosit atunci, dar spuneam că toate nu sunt altceva decât o înşelătorie de la un capăt la altul, de la generic şi până când, la sfârşit, sunt înşiraţi cu o viteză ameţitoare toţi maşiniştii, recuziterii şi electricienii părtaşi la marea mascaradă jucată pentru milioanele de gură-cască din faţa televizoarelor.

Băiatul acela care şi-a luat inima-n dinţi şi a dat în vileag porcăriile care se fac în toate, în absolut toate concursurile faraonice de la televizor, avea dreptate. O întâmplare aidoma cu a lui mi-a povestit cineva care, ca şi el, a crezut că e suficient să ai talent ca să răzbeşti în viaţă. Omul acela, pe care n-am niciun motiv să nu-l cred, mi-a spus că acolo niciun cuvânt nu e rostit aiurea, ci învăţat dinainte, ca un rol într-o piesă de teatru ieftin. Te îmbraci acolo cu ce-ţi dau ei, nu cu ce vrei tu. Zâmbeşti, te smiocăi, faci botic sau dai ochii peste cap când ţi se spune, nu când simţi. Iar câştigătorul, aşa cum a spus băiatul acela, se ştie cu mult timp înainte ca circul care adună în faţa televizoarelor vreo patru milioane de români cu sufletul la gură în fiecare seară, să înceapă. Cât despre bietul învingător, el îşi închipuie că are vreo trei luni de glorie, în care nu-i mai ajungi cu prăjina la nas de-nfumurat ce e, după care altcineva îi ia locul. Lui nu-i rămâne decât să-şi imagineze că e o insulă mângâiată de apele unui râu şi să-şi găsească un colţişor în care să se ascundă de lume şi de el, aşa, ca mine. Cu diferenţa că el va trebui s-o facă veşnic. Eu, doar până-şi face efectul ranitidina.

Adrian CRÂNGANU