Pentru frumuseţea lor şi semnificaţia istorică, redau aici două dintre multele legende cunoscute în Cheile Timişului. Legendele au circulat în mai multe variante. Am reţinut, pentru cititorii noştri, numai ceea ce a fost esenţial şi comun tuturor variantelor, în care este implicată originea „icoanei” de la Schitul „Piatra Scrisă”.

Se spune că „Tâmpa”, deluşorul de la intrarea în Chei, era pe vremuri o movilă, un muşuroi uriaş, cenuşiu şi copt de soare, înconjurat de verdele viu şi sănătos al ierbii, cu flori de romaniţă şi bujori.

Abia ieşit din Chei, Timişul îşi răsfiră apele formând o luncă şi câteva ostroave. Aici, între ape, sub Dealul Craiului, un valah, Nistor Mara, şi-ar fi ridicat un sălaş de lemn, pentru el şi pentru vite. În jurul sălaşului a sădit cireşi, meri, pruni şi nuci. Ieşise din silinţa omului o livadă frumoasă, râvnită de mulţi.

Era, spune legenda, pe vremea când cele două mari imperii, al sultanilor şi al habsburgilor, Marea Poartă şi Augusta Casă, se războiau pentru o fâşie de pământ care nu era al niciuneia, şi pentru statornicirea hotarului la Dunăre.

Trecuseră cireşele, îngălbenise grâul şi treceau în copt prunele, când Tâmpa deveni câmpul unei cumplite bătălii. Aici, la intrarea în Cheile Timişului, două regimente imperiale au fost măcelărite de otomani.

Trupele Osmanului au atacat fulgerător frontul pe Timiş, din flancuri, repezindu-se de pe Dealul Craiului şi dinspre Turcii Morţi. Trupele Habsburgului s-au apărat o zi întreagă, până au izbutit să facă o spărtură în brâul întins de potrivnic şi să se retragă spre Sadova, lăsând în urmă 700 de morţi şi chiar şi mai mulţi răniţi. Otomanii, rămaşi stăpâni pe locul luptei, au cules morţii şi răniţii, i-au îngrămădit în sălaşul lui Nistor Mara de sub Tâmpa, au acoperit sălaşul cu paie şi l-au aprins din patru părţi. După această ispravă, au prădat sălaşele valahilor de pe dealuri, au luat turme întregi de oi şi s-au pus pe ospeţie.

Trupele austrice, refăcute şi întărite la Caransebeş, s-au întors după trei zile în marş forţat şi au surprins duşmanul risipit. Otomanii s-au retras, dar au lăsat şi ei în urmă peste 700 de morţi şi un număr îndoit de răniţi. Biruitorii nu s-au lăsat datori duşmanului. Au adunat morţii, i-au clădit peste cenuşa rămasă în sălaşul de sub Tâmpa, i-au acoperit cu paie şi le-au dat foc. Din cenuşa lor, a crescut Muşuroiul Tâmpei.

Uluitoarea dramă, spun legendele, s-a repetat în acest înviforat veac, la fiecare doi-trei ani, şi Tâmpa a crescut mereu din cenuşa a mii şi mii de oameni…

O altă legendă poartă amintirea unui prinţ şi a unui haiduc, tot de pe vremea când oamenii dormeau pe lângă vatra focului numai „cu un ochi şi cu o ureche”, aşa, ca să poată vedea şi auzi apropierea duşmanului.

Se spune că un prinţ, un vlăstar mai îndepărtat din Casa domnitoare de la Viena, ar fi tăiat capul unui haiduc din ceata cunoscutului căpitan de oşti şi de haiduci (harambaşa) Ianăş Bumbăcilă, care ţinea paza munţilor purtându-şi ceata pe la izvoarele Timişului, Nerei şi Bârzavei. Haiducul, îmbrăcat în piele de urs, a fost prins de ostaşii imperiali, judecat de prinţ şi executat pe loc. Înainte de executare, haiducul ar fi cerut îndurare, dar nu pentru viaţa sa, ci pentru cei şase prunci pe care îi avea acasă. „Nu mi-e teamă, ar fi zis omul în piele de urs, nici de mânia alteţei-tale şi nici de sabia-ţi aurită, dar mi-e de pruncuţii mei şi mă gândeam că poate…”. „Să piară puii de năpârci!”, ar fi răcnit prinţul, scoţând sabia lată şi grea, cu mâner aurit. Apoi, în clipa următoare, crispat, demenţial, a izbit… Dar, spune legenda, abia s-a rostogolit capul haiducului în ţărâna muşuroiului şi trupul decapitat mai zvâcnea la picioarele ucigaşului, când o sclipire de fulger a brăzdat aerul şi prinţul s-a prăvălit peste victima sa, cu un pumnal în piept. Razele apusului au aprins sângele şi movila s-a împurpurat o clipă, apoi a redevenit cenuşie şi moartă. Din hoitul prinţului s-ar fi zămislit un şarpe, iar din capul haiducului o bufniţă, care caută şi acum capul târâtoarei…

Oamenii locului au spart muşuroiul, au tras cu plugul peste el şi n-a mai rămas decât… povestea. Au răsărit iar cireşii şi prunii şi merii şi nucii. Muşuroiul a crescut, aşezând peste învinşi şi peste învingători împăcarea şi veşnicia. Apele şi-au schimbat cursul şi florile de romaniţă şi bujorii au răzbit uscăciunea, iar mirosul lor a îndepărtat duhoarea.

Ambele legende aici amintite adaugă la tristele întâmplări încă un fapt. Se spune că un suflet ales, îngrozit de cele văzute şi auzite, a pictat stânca din Cheile Armenişului, încercând astfel să spele urmele nelegiuirilor săvârşite de reprezentanţii celor două împărăţii.

Doinel Puiu MĂRGINEANU