Get Adobe Flash player

L-am cunoscut pe Radu Gyr… (II)

Vizualizari: 1452

„După câteva zile, vine la mine doctorul Uţă şi-mi spune să-mi iau bagajul şi să vin cu el. Îmi iau bocceaua şi-l urmez. Mă bagă într-o cameră cu alţi bolnavi. Puţin încurcat, îmi iau patul meu în primire şi tac din gură. Fac cunoştinţă cu toţi colegii de cameră. Locul meu de dormit era pe peretele din stânga, cum intrai în cameră, tocmai sub geam, pe prici. Din prima zi mă ia în primire Traian Comănescu. Şi-mi povestea Traian Comănescu al meu despre toate şi de toate. Nu mai avea timp nici ca să respire. Norocul meu că din poziţia şezând turceşte pe prici, rezistam. Stând el la picioarele patului, se simţea foarte bine povestind. Mi se părea că totul merge foarte bine în camera noastră. Lucrurile se desfăşurau normal, credeam eu. Observam pe feţele colegilor un zâmbet. În cameră era însă multă linişte. Traian al meu era, de cum se scula şi până la plimbarea din curte, la mine pe pat, cu sacul de poveşti. Vrând-nevrând, îl ascultam. Am uitat să vă spun că atunci când doctorul Uţă m-a mutat din camera mea, care era lângă Radu Gyr, nu prea mi-a picat bine, dar nu puteam face altceva. Şi aşa, zi de zi, Traian era tot la mine în vizită, până când suna stingerea. Eu aveam darul de la Dumnezeu să pot înghiţi multe, vrute şi nevrute. Nu repezeam omul cu uşurinţă. Traian al meu se apropiase mult de mine. În cameră, ce să spun, era o linişte cum nu mai fusese acolo niciodată. Toţi îşi dădeau seama de acest lucru, numai eu nu ştiam nimic. După o săptămână, când ieşim la plimbare, vine la mine Radu Gyr şi mă ia iar după cap şi pornim la plimbare.

– Ascultă, Berzescule, acum pot să-ţi spun că eu te-am mutat în cameră cu Comănescu. Ştii de ce?

– Nu ştiu, domnule profesor!

– Am intuit că eşti omul care vei aduce liniştea în camera aceasta. Şi am avut dreptate. S-a realizat o linişte desăvârşită. Asta numai tu ai făcut-o. Şi ai făcut foarte bine.

Am încercat să-i spun că eu nu am contribuit cu nimic, decât că-l ascultam tot timpul pe Traian Comănescu.

– Dar ăsta-i cel mai important lucru. L-ai neutralizat pe Comănescu. Până aici, în fiecare zi, era scandal făcut de Traian. Să nu fii supărat pe Uţă că te-a mutat. A fost ordinul meu. Cred că m-ai înţeles.

– Am înţeles, domnule profesor, şi sunt mulţumit că am reuşit să fac şi eu un lucru bun.

Radu Gyr, bucuros că lucrurile au ieşit aşa cum a gândit, m-a luat la plimbare prin curte şi mi-a povestit o întâmplare hazlie a lui, petrecută tot în Aiud.

«… Eram la Celular, la etajul III, într-o cameră pe partea dinspre secţia asta a noastră, cu generalul Dumitru Popescu, fost ministru de Interne în timpul lui Antonescu. Toată ziua stăteam pe prici şi mai povesteam. Amândoi ştiam multe din viaţa noastră. Era vară şi destul de cald. Geamul îl ţineam deschis pentru aer curat. De aici, auzeam toate trenurile care treceau într-o direcţie sau alta. În fiecare după-masă, în jurul orei patru – credeam noi –, se auzea un tren care pleca din gară cu un fluierat lung, lung de tot, şi întrerupt din când în când. După acest fluierat, domnul general se ducea la tinetă şi urina. Şi aşa, în fiecare zi. După mult timp, nu ştiu nici eu cât o fi trecut, nu mai auzim acest fluierat. Iritat şi scâncind, domnul general se plimba nervos prin celulă. Se vedea că este neliniştit şi chiar nervos. Îl întreb de ce este supărat.

– Domnule Radu Gyr, sunt necăjit că nu mai aud trecând trenul acela care fluiera lung, lung de tot. Atunci mă duceam şi eu la tinetă. M-am învăţat aşa şi nu mai pot urina dacă nu mai aud fluieratul trenului.

– Nu-i nimic, domnule general, fac eu ca trenul şi o să fie bine.

Şi încep eu atunci să fac ca trenul: Puf! Puf! Uuu! Uuuu! Uuuuu!… În timpul acesta, generalul mergea la tinetă. De aici încolo, totul mergea bine. Aşa că vezi, dragul meu, şi eu am avut parte de unul ca Traian Comănescu…».

Acum, când vă povestesc dumneavoastră cele petrecute cu mulţi ani în urmă, le trăiesc mai intens. Mă consumă şi ard în mine mai mult. Pas cu pas, retrăiesc viaţa de atunci, cea ferecată în lanţuri. Imaginea lui Radu Gyr şi acum este vie în faţa ochilor. Copleşit, retrăiesc acele clipe fericite. I-am simţit din plin căldura sufletului său bun şi drept. Până la urmă, m-am acomodat cu viaţa din secţie. Timpul trecea şi lucrurile au început să se schimbe. Spre sfârşit de august şi început de septembrie, în Aiud se schimbă conducerea. Procesul de schimbare a luat o cale lungă şi lentă. Căpitanul Dorobanţu, fostul comandant al Aiudului, a dat în primire colonelului Coller Ştefan conducerea închisorii. Au fost necesare mai bine de trei luni de predare. A început să se strângă şurubul. Gardienii şi-au schimbat atitudinea. Au devenit mai duri decât au fost. Dintre noi, primul care a plecat a fost Radu Gyr. După el, doctorul Uţă. Aveam să-mi amintesc de el de multe ori în viaţă. Mi-a rămas în minte cum mi-a tratat ochii. Apăruse la amândoi ochii o albeaţă. Când m-a văzut, mi-a spus:

– Mă, tu trebuie să faci un tratament la ochi, căci altfel vei orbi. Te tratez eu.

Zis şi făcut. A început cu un praf fin de zahăr suflat în ochi, printr-o pâlnie de hârtie. Mă usturau ochii de nu ştiam ce să mai fac. Alături de mine mai era şi părintele Bumbac de la Constanţa, cu tratamentul pentru ochi. Până la urmă, ochii mi s-au limpezit, scăpând de orbire. Lui, doctorului Uţă, îi datorez lumina ochilor…

Sita lui Coller începuse să cearnă şi în rândul nostru, al celor rămaşi la T.B.C., Secţia a II-a. Ne-a înghesuit pe mai mulţi într-o cameră, reducând numărul acestora.

În locul doctorului Uţă a fost adus medicul Gheorghiu, profesor universitar la Iaşi. Cu el a venit şi fiul lui, Mihai, student la Medicină, la Iaşi. Primul lucru pe care l-am pierdut a fost plimbarea pe timp îndelungat. Aveam acum numai câte o oră. Încet, încet, Coller se făcea tot mai simţit. Crăciunul îl facem sub domnia lui.

A început să bată asupra Aiudului vântul bejeniei, al prevestirii de furtună. Paza devenise destul de irascibilă. Izolările erau mereu ticsite cu deţinuţi din vini imaginare. Speriaţi şi noi ca jivinele din pădure, când codrul freamătă a furtună, ziceam:

– Ce-o mai fi, Doamne, cu noi? Ce mai vine pe capul nostru? Ce mai vor de la noi?

Peste doi ani, în 1955, vara, aveam să mai aud de Radu Gyr, că se internase în Salonul 5 al spitalului. Eu eram în Salonul 10, Salonul Morţii, ţintuit la pat. Radu Gyr era într-o stare gravă de boală. De sus, i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici haine. Ca un sfânt, răbda şi se ruga lui Dumnezeu să-l ajute.

Odată cu toamna anului 1953, aşa cum am spus, asupra Aiudului s-a abătut furtuna. Coller preluase conducerea Închisorii. Din acel moment, la Aiud a început CALVARUL…”

Ion GHEORGHEOSU

Scriitor

(Fragment din cartea în pregătire

Un martir al românilor – Radu Gyr”)

 

Traducere
Ultimele articole