Get Adobe Flash player

Joc întunecat

N-am stat niciodată suficient de mult timp departe de România încât, atunci când îi trec din nou pragul, să simt că aici s-ar fi schimbat ceva. Dar dacă aş fi plecat în urmă cu zece, cincisprezece ani – fiindcă am avut ocazia s-o fac, şi nu o dată, dar, din patriotism copilăresc şi un orgoliu prostesc am rămas în continuare aici – şi m-aş fi întors acum acasă, cred că prima impresie ar fi fost că intru într-o ţară devastată de război. De un război nevăzut, care a lăsat în urmă o Românie ruinată de bombardamente la fel de nevăzute şi răvăşită de gropi de obuz tot atât de invizibile ca şi rănile oamenilor. Nu curge sânge, dar totul doare. Iar dacă privesc cerul, văd escadrile de avioane negre, ca nişte stoluri de ciori, luate la ţintă de o antiaeriană cu prea puţine proiectile pentru numărul nesfârşit al păsărilor de pradă mereu flămânde. Iar din loc în loc observ muşuroaiele furnicilor care suntem noi. Aşa simt că ne văd şi ne tratează din înalt piloţii cărora, o dată la patru ani, noi le ştampilăm brevetul de zbor…

Îmi arunc privirea peste ce-am scris până acum, fiindcă ceva nu mi se pare în regulă. Nu-mi recunosc stilul. Parcă aş citi din bazaconiile încriptate şi apocaliptice ale lui Nostradamus. Nu ştiu ce m-a apucat, dar probabil sunt îngrijorat, altfel nu-mi explic. Sunt speriat.

E ca un joc întunecat, pe care, dacă l-am început, am să-l duc mai departe. Impresia mea – dacă, aşa cum am zis, ar fi să mă întorc acasă după nu ştiu câţi ani petrecuţi prin ţări străine şi mai civilizate decât cea din sufletul meu – ar fi că păşesc, ca printr-un tunel, prin inima unui lemn găunos, bătrân şi putred, măcinat nu atât de ani, cât de larvele nesătule cărora, tot aşa, din patru în patru ani, le dăm viaţă pentru ca ele s-o fure pe-a noastră. Şi, privind la praful galben ca o făină stricată, rămas acolo unde altădată se înălţau păduri, aş vedea cum, flămânzi şi fără hrană, viermii aceia scârboşi încep să se mănânce între ei. Nu-mi stă în fire să-i strivesc sub talpă, aşa că aş privi cum pe ultimii rămaşi, cei mai dolofani şi respingători, i-ar înhăţa sticleţii fuduli care au stat cuminţi, ani întregi, în socrburile lor călduţe, căptuşite cu puf şi doldora de grăunţe galbene ca aurul.

Dacă ar fi, deci, să mă întorc în România după un timp, aş crede că revin pe un pământ pe care, uitându-mă la oamenii din jurul meu, aş vrea să-l stăpânească iarăşi Vlad Ţepeş, şi tot el să facă dreptate, după mintea lui şi apucăturile noastre. Doar atunci ţara asta de ciungi care ar rămâne după nici două săptămâni de domnie n-ar putea să mai pună ştampila ca să trimită în Divan 600 de Pinocchio, de păpuşi de lemn cu nasurile de-un kilometru.

Dacă ar fi să calc iarăşi, după o vreme îndelungată, pe pământul pe care m-am născut, venind de peste mări şi ţări, aş avea senzaţia că intru într-o bibliotecă în care cărţile au murit demult şi singurele lucruri pe care le mai citim au rămas bancnotele.

Iar dacă privesc cerul din cavoul acela, să-ntreb, acolo sus, cu ce-am greşit ca să plătim în felul ăsta, mi-e teamă să nu văd escadrilele acelea negre, ca nişte stoluri de ciori, şi o antiaeriană cu prea puţine proiectile pentru numărul nesfârşit al păsărilor de pradă mereu flămânde. Şi pe noi, ca pe nişte biete furnici, prinse în jocul întunecat din care nu mai putem ieşi.

Adrian CRÂNGANU

Traducere