Îngerul
Furios pe lume și pe tot ce se întâmplă în ea, își luă pușca, ieși afară, ochi în direcția cerului și descărcă ambele gloanțe de pe cele două țevi deodată. Zburătoarea pe care cu ciudă dori să o omoare căzu la picioarele lui. O ființă ciudată, diafană, cu două aripi mari și albe, făcute dintr-un puf moale, strălucitor. Ochise un înger. Îngerul lui păzitor. Furios, se uită la el, acolo, în mijlocul drumului, și cu ciudă îl lovi cu piciorul. „Am crezut că e un fazan sau o prepeliță și când colo e o nenorocită de lebădă, bună de nimic”. Vietatea diafană se mișcă rănită în praful drumului, îndurerată și tristă. Tristă. Tristă de furia omului ăsta pe care l-a păzit de când era în fașă, să nu i se întâmple nimic, să nu pățească ceva rău. Tristă pentru lovitura de picior, nu de durere, doar de gestul ăsta plin de răutate, plin de cruzime.
Văzu în ultima clipă mașina care venea în viteză, în timp ce omul stătea încă în mijlocul drumului, privindu-și pușca încă fumegândă, din mâna dreaptă. Văzu mașina cum vine direct spre el și în ultima clipă, uitând de aripa rănită, preschimbă lumina semaforului în roșu. Mașina se opri cu un scrâșnet de frâne. Omul privi o clipă mașina, fără să realizeze pericolul prin care trecuse, privi apoi absent arătarea albă din praful drumului și plecă posac și încruntat spre ușa casei, încă rămasă deschisă.
Încet, cu grijă, îngerul se ridică și își scutură praful de pe aripi. Încet și trist, se ridică în văzduh și începu, ca în toate clipele de până atunci, de la nașterea acestui om, să se gândească la el, numai la el, să încerce să-l apere, să-l prevină, să-l ocrotească. În tăcere și fără să ceară ceva în schimb. Ca atunci când, un ghemotoc de om, plângând scăldat în sudoarea febrei, bolnav, l-a alintat cu duioșie, i-a răcorit fruntea cu dragoste. Atunci când a avut necazuri cu școala, atunci când a fost flămând sau trist sau îndurerat. Nici nu mai ține minte de câte ori a renunțat la orice ca să fie lângă el, să fie pentru el acolo unde el a avut nevoie. Nu întotdeauna a reușit să-l ferească de răul care vine din afară, dar și mai greu a fost să-l ferească de răul care venea dinăuntru, dinăuntrul lui de adolescent năvalnic, de tânăr neîmblânzit, lovind în stânga și în dreapta, indiferent cine-i stătea în cale, prieten sau iubită, rudă sau om vârstnic. A încercat să-l îmblânzească, să-l apere de el însuși, fiindcă, făcând rău lumii, își făcea rău sie însuși, a încercat să-i vorbească, să-l domolească, să-l învețe ce-i binele și ce-i răul. Dar rar a reușit.
Se învinovățea pe sine de toate nereușitele lui, suferea pentru orice eșec, pentru orice durere a lui, și încerca să-l ia de mână ca să-l alinte, să-l conducă, dar el respingea cu brutalitate orice ajutor cu inconștiența tinereții și mai târziu cu ura pentru lumea din jur ce nu se apleca la dorințele lui.
Au fost împreună lungi ani, cu multe necazuri și rare bucurii, dar și bucuriile astea rare pe care le avea i se păreau un paradis, o picătură de speranță, un strop de cer albastru, credea că poate, poate se schimbă ceva, pentru el, doar asta conta, pentru el. I-a dat mult din puținul pe care l-a avut, i-a dat mult, nepăstrând decât cât să poată să respire, și nici atunci n-a crezut că-i dă destul. Nu era o îndatorire, era un ceva nespus în cuvinte, venind din adâncul ființei, făcând ființa neputincioasă la orice refuz, la orice împotrivire.
A încercat să-l învețe ce e dragostea, dragostea pentru sine și pentru alții, a încercat să-l învețe ce-i bunătatea, dar au trecut ani, și nereușita a început să-i obosească ființa. Dar și atunci, cu cearcăne și umeri aplecați, a continuat în tăcere să-l ajute. Și singura replică pe care o primea, după toată strădania asta, era: mai termină odată cu tâmpeniile astea, mamă!
Stefan KELLNER