Ionel Simota, un prieten al Caransebeşului, s-a născut la data de 13 iulie 1971, în satul Frenciugi, comuna Scheia, judeţul Iaşi. Este licenţiat în Ştiinţe juridice, fiind absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „G. Bariţiu” – Braşov. A debutat în anul 1995, cu volumul de versuri „Dialog în cer”, Editura „Alutus”. Din anul 1998, este preşedintele Asociaţiei Cenaclului Literar „Buna Vestire” din Miercurea Ciuc, iar din anul 2007, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Braşov.

În plin peisaj postmodernist, unde intertextualitatea şi impresia de sehr falsche sunt coordonate constante, descoperim, după o lectură hermeneutică, un poet prin excelenţă liric, Ionel Simota, situat între tradiţie şi modernitate, asemeni marelui scriitor Tudor Arghezi, dar în descendenţa liricii lui Lucian Blaga, cu accente din Mihai Eminescu şi asocieri uimitoare de cuvinte similare lui Nichita Stănescu. Universul liric al poetului născut pe plaiuri moldave, dar care trăieşte de mulţi ani pe meleaguri transilvane, este pentru noi, cititorii, un spaţiu compensativ pentru universul disarmonic în care trăim, este un topos al iubirii, al luminii, al purităţii, al limbii suave, este un spaţiu edenic în care ne putem retrage, uitând de urâtul existenţial şi de mercantilismul timpurilor care nu mai au răbdare cu omul. Desigur că, în acest univers sacru al poeziei, sunt îngăduiţi doar creatorii de lumi, care se bucură de har şi doar cei care ştiu să guste din roadele acestui har, dăruit de Domnul numai celor aleşi. Pentru poetul iubirii, Ionel Simota, ca şi pentru Grigore Vieru, poezia nu e o glumă, o pălăvrăgeală, ci e o mărturisire (A iubire, Dorinţa), un destin, o suferinţă, un mod de a se despovăra, de a se căuta pe sine, de a se regăsi (Caut forme, Mirare). La fel ca în opera poetului luminii, Lucian Blaga, în lirica lui Ionel Simota, pe lângă credinţă, există multă lumină, multă flacără, „mult” răsărit, motivul luminii fiind ilustrat prin diverse forme şi sinonime, indiferent de trăiri (Lumina, Duminica). De asemeni, natura şi iubirea, două constante ale liricii romantice, sunt prezente în cele mai multe dintre poemele scriitorului Ionel Simota, elogiul naturii şi al femeii iubite trimiţând deseori către poezia eminesciană şi stănesciană, fără însă a suprima originalitatea şi ineditul care surprind lectorul (Cuvânt suav, Nemirare, Primăveri, Doar noi, Despre poezie). În versurile sale, este vorba despre o iubire nobilă, „curtenească” – după cum o numeşte Jose Ortega Y Gasset –, trubadurescă, oscilaţie între real şi ficţiune simbolică, îmbrăcată în haină albă şi pură a limbajului poetic, desăvârşit prin expresia suavă. Ni se pare că este o poezie de un erotism spiritualist, o „cortesia” rezumată ca în opera lui Dante, în surâs, în vise şi dorinţe, în gesturi de departe, în encomiu, în creaţie imaginară inspirată de entuziasm, şi nu naraţie, descriere, dramă sau odă (În iubire, Căutare). Melancoliei, naturii, iubirii, femeii, îi iau locul uneori libertatea, dorinţa de evadare, de eliberare de tot ce înseamnă zbucium şi suferinţă, dorinţă de fugă, de zbor către absolut (Poveste deseară, Desfătare). La nivelul formei şi expresiei artistice, remarcăm, ca şi în modul de prelucrare a temelor şi a motivelor, modernismul, evident prin materializarea noţiunilor abstracte, asocierile inedite, prin detaşarea de incipitul „ex abrupto” stănescian, prin suava ironie, prin libertatea formei şi prin expresia metaforică ambiguizantă (Un fel de poveste, Teama de noi).

Poetul Ionel Simota reuşeşte, prin creaţiile sale, să fie liantul dintre cele două curente – tradiţionalism şi modernism, fără a se situa tranşant doar în descendenţa gândiriştilor, ci mai degrabă continuând arta neoromantică stănesciană, care i se potriveşte sufletului său nobil şi condeiului său de inspiraţie romantică, fără complexul desuetudinii sau al scriitorului postmodern care ştie că nu mai e la modă iubirea curtenească. Tocmai de aici rezultă originalitatea versurilor sale, care nu apelează la expresia argotică, bolovănoasă, aşa cum se observă la unii scriitori, ci la expresia plastică, suavă şi pură (Chip de sfânt, Femeie frumoasă, Dăruire). În lirica postmodernistă, unde există tendinţa de a ucide frumosul şi de a ridica la rang de poezie orice text care se vrea antidesuet, poezia lui Ionel Simota reprezintă o oază de lumină, de linişte şi de armonie care astâmpără, pentru un timp, setea de absolut a iubitorului de frumos, de poezie – în adevăratul sens al cuvântului –, funcţia de catharsis fiind uşor de sesizat pentru orice lector care păşeşte în această lume în care totul este posibil, în acest univers care eternizează, în aceeaşi măsură, sentimentele, ideile, gândurile autorului, dar şi pe creatorul lor (Voi aştepta, Caut). Dorim autorului să continue călătoria în basmul poeziei şi urăm cititorilor să aibă şansa de a mai citi asemenea poezii scrise în aceeaşi manieră elegantă şi încărcată de sentimente, care par să-ţi pătrundă în suflet, în simţiri, în gând, de la prima lectură, fără necesitatea unei analize hermeneutice, căci eul poetic ţi se adresează direct, fără reţineri, cu dezinvoltură, dar extrem de rafinat şi stilizat, prin imagini unice şi prin Măria Sa, Cuvântul (Asemănări, Fata înserare).

În final, adăugăm că versurile poetului Ionel Simota ilustrează ideea mărturisită de însuşi scriitorul: „A scrie poezie nu e foarte greu, însă e naşterea purităţii, adesea, din simplitatea şi banalitatea trăirilor”, fiindcă „Sub veşmântul poetului e multă lumină” şi simţim, ca şi domnia-sa, că atunci când scrie „se întâmplă în el răsărit şi însoriri” (Ceasuri goale, Desculţ printre cuvinte).

Mulţumesc doamnei prof. Ligia-Dalila Ghinea pentru acest material.

N.A. M-am cunoscut cu Ionel pe meleagurile harghitene, în satul Filpea, comuna Subcetate, unde şi-a găsit partenera de viaţă, verişoară cu prietenul meu Viorel Ciubâcă. Am rămas prieteni, iar reîntâlnirile noastre (mai rare, ce-i drept) au însemnat momente de bucurie din partea amândurora. Ionel Simota a fost prezent, alături de Viorel şi prof. Dumitru Buzoianu, la Caransebeş, atunci când mi-am lansat volumul „Pe urmele «Doinei Banatului» şi ale slujitorilor ei”, carte despre care Ionel a vorbit frumos, cum numai el ştie.

Ştefan ISAC