Get Adobe Flash player

Iepuraşi şi Ursitoare

Cred că aveam vârsta fetiţei blonde şi pistruiate din vecini, care stătea cuminte lângă mine la masa din bucătărie, unde o ajutam să-şi facă lecţiile la Franceză, adică vreo zece, doisprezece ani, atunci când mi-am pus pentru prima oară, la modul serios, întrebarea când o să ne deşteptăm şi n-o să mai facem nunţile acelea cu tămbălău, cu saxofoane, „torogoate”, acordeoane şi hore încinse în faţa blocului. Îmi ziceam, atunci, că în cel mult zece ani nu va mai fi nici urmă de bâlci şi că eu am să mă însor elegant şi discret, aşa cum vedeam în filme. Cred că repulsia mea vizavi de tot circul făcut de nunţi îşi are rădăcinile în copilărie, fiindcă, atunci când se întâmplau – şi nu înţeleg de ce pe vremea aceea ele erau mai dese, iar acum înmormântările mi se par mai numeroase –, aşadar atunci când în bloc avea loc vreo nuntă, dacă nu ne opream singuri din fotbalul încins pe trotuar sau în parcarea goală, babele ne fugăreau să pună mâna pe minge până le ieşea limba de-aun cot, şi ne-o confiscau, ca nu cumva să deranjăm hărmălaia care se isca atunci când muzicanţii ne spărgeau timpanele cu ascuţişul instrumentelor în care suflau atât de tare, încât din clipă-n clipă aşteptam să le explodeze obrajii ori să le pocnească vreo venă din gât. Nu se întâmpla însă nimic, şi, după ce făceau câteva ture ţopăind în jurul băncilor, plimbau o sticlă cu ţuică din mână-n mână şi se înfruptau din prăjiturile de pe farfuriile aşezate strategic din loc în loc, nuntaşii se urcau în maşini, iar noi ne luam mingea înapoi de la babe şi ne vedeam mai departe de fotbal. Între timp, însă, ne răciserăm, şi fotbalul nu mai avea gustul de dinainte de tămbălău.

Tot atât de bine se poate ca tot ce-am povestit până acum să fi fost doar începutul, iar refuzul meu de a accepta circul să se fi dezvoltat în timp, şi din alte motive. Nu ştiu. Ce ştiu e că, imediat după 1990, iluziile pe care mi le făcusem nu mai aveau nicio limită. Îmi închipuiam, în naivitatea mea, că saxofoanele au să se coclească, iar burdufurile acordeoanelor au să se julească şi-au să se rupă, putrede, părăsite, uitate şi nefolosite.

M-am înşelat, recunosc. Iar acum lucrurile stau chiar mai rău decât atunci când trebuia să-mi şterpelesc de la babe propria minge. Spun asta fiindcă la început am pomenit de o fetiţă blondă şi pistruiată, care stătea cuminte lângă mine la masa din bucătărie, unde o ajutam să-şi facă lecţiile la Franceză. Acum, masa nu mai e, şi nici fetiţa. A crescut, nu mai are pistrui, lucrează, iar în timpul liber am aflat că face pe Iepuraşul la zilele de naştere ale odraslelor răsfăţate din lumea celor care nu mai ştiu ce să facă cu banii, şi am înţeles că trăieşte bine, aşa, mascată cu urechi, codiţă şi mustăţi. Nu prea mi-a venit să cred când am auzit asta, dar imediat mi-am amintit că, acum vreo doi ani, am cunoscut o femeie pentru care aş fi băgat mâna-n foc că e balerină. M-aş fi ars, pentru că, peste câteva luni, am aflat că făcea parte dintr-un grup de Ursitoare pe care, tot aşa, părinţii snobi le angajau cu ora pentru câte-un botez. Ea o duce chiar mai bine decât Iepuraşul. Iar eu mă minunez cât de bine şi de uşor se poate trăi pe spinarea proştilor cu bani.

Acum, când scriu, stau la o altă masă, într-o altă bucătărie, e noapte, linişte în jur, îmi aprind o ţigară, las stiloul pe foaia de hârtie, închid ochii şi-o văd, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, pe fetiţa blondă şi pistruiată din vecini cum împunge cartea cu degeţelul şi îmi arată un pătrat în care era desenat un iepuraş. O las câteva clipe să văd dacă-şi aminteşte singură, apoi îi şoptesc: lapin… le lapin. Ca o adevărată ursitoare…

Adrian CRÂNGANU

Traducere