Pe vremea mea, Justiţia era parcă altfel. Scrisul, din păcate, nu poate reda tonul cu care am gândit. Sunt trist, pentru că dacă am putut să spun aşa ceva înseamnă că am îmbătrânit. Singurul lucru bun în toată afacerea asta e că, odată cu vârsta, am câştigat experienţă, iar asta îmi dă oarecum dreptul să fac comparaţii şi vorbele mele să aibă cât de cât greutate, atâta câtă mai pot să aibă într-o lume şi nişte vremuri în care nimic nu mai pare să aibă valoare în afară de prostie şi prost-gust. Şi tocmai ele două m-au făcut să scriu rândurile de faţă.
Spre norocul meu, n-am avut de-a face cu Justiţia decât de două ori în toată viaţa, dar mi-a fost de-ajuns. Am păstrat amintiri urâte şi după prima, şi după a doua întâmplare. Când, acum vreo 30 de ani, am trecut pragul judecătoriei, nici prin cap nu-mi trecea ce-o să mă aştepte înăuntru. Am fost întotdeauna un om cinstit, care n-a mai pus mâna pe ceva ce nu-i al lui de zeci de ani, cred. Şi, pe deasupra, şi corect, consider eu. N-am înşelat pe nimeni, niciodată, şi n-am minţit decât rareori şi doar atunci când n-am mai avut scăpare ori dacă a fost vorba să fac un bine cuiva. Atunci, însă, nu era vorba de niciuna dintre situaţiile astea. Îmi amintesc bine şi acum că, cu cât mai mare era mormanul de neadevăruri sub care eram îngropat, cu atât mă făceam mai mic în faţa judecătoarei şi cu atât mai mult îmi creştea furia împotriva celor care mă făceau de doi bani. Cum eram tânăr, la un moment-dat am vrut să sar la ei şi să împart pumni în stânga şi-n dreapta, chiar acolo, în sala unde ar fi trebuit să se împartă dreptatea. M-am abţinut, nici eu nu ştiu cum, iar când am vrut să-mi spun şi eu punctul de vedere, judecătoarea mi-a închis dosarul în nas şi s-a întins după altul. Şi, făcând o comparaţie, mi-am zis atunci că nici măcar ca la un gândac nu s-a uitat la mine.
A doua oară am fost martor la procesul unui coleg. N-am vrut, dar n-am avut încotro. Am răspuns la întrebările avocaţilor, dar cred că tot la fel de bine puteam să fluier o melodie, fiindcă judecătoarea nu dădea nici măcar un semn că m-ar vedea sau auzi. Şi am plecat din nou cu aceeaşi senzaţie ca şi prima dată, că sunt mult prea mic pentru ca o ditamai judecătoarea să-şi aplece măcar privirea către mine. Iar dacă totuşi ar fi catadicsit să o facă, cred că ar fi trebuit să-şi mijească ochii ca să mă zărească.
Cu toate astea, sentinţele erau sentinţe. Adică mai bombăneai, te mai enervai, mai trăgeai câte-o înjurătură, dar le acceptai. Se înscriau, cumva, în limitele aşteptărilor tale. Acum, însă, tot ce-aud pe la televizor mă face să-mi dau ochii peste cap ori, mai rău, să mă-nchin ca în faţa unei minuni, ceea ce, de fapt, şi sunt unele sentinţe. Un prăpădit a furat nişte mărunţiş din cutia milei, dintr-o biserică, să se-mbete şi el ca omul, şi înfundă puşcăria. Zeci, pur şi simplu zeci de şmecheri care au furat cu sutele de milioane de euro sau au luat şpagă cu sutele de mii fac arest la domiciliu. Şi pun pariu pe oricât, cu oricine, că până la urmă n-au să păţească nimic.
Mi-aduc aminte foarte bine – am spus mereu că am o memorie foarte bună – că eram micuţ, aveam vreo opt ani, deci trebuie să fi fost prin 1970, când mama, tata şi vecinii şuşoteau că la Reşiţa a fost condamnat la moarte şi împuşcat un măcelar ungur, fiindcă îi găsiseră acasă un milion de lei făcuţi din matrapazlâcuri. Pe urmă n-am mai auzit să se mai fi întâmplat alte lucruri urâte, până acum, nu demult. Poate şi de aceea, atâţia zeci de ani, nu mi-am făcut cruce decât în biserică.
Adrian CRÂNGANU
