Domn Profesor


Adrian CRÂNGANU

Recunosc că, un timp, am stat în cumpănă dacă să mai scriu sau nu despre Domn Profesor. Am şovăit nu fiindcă n-ar fi meritat-o – ar fi nu numai nedrept, ci pur şi simplu o impietate din partea mea să spun asta –, ci pentru că mi-au luat-o alţii înainte, iar eu mi-am zis că nu erau tocmai persoanele potrivite s-o facă. Nu l-au cunoscut şi mai ales nu l-au simţit la adevărata lui valoare, nici intelectuală, nici sufletească. Cel mult, i-au stat alături într-o împrejurare sau alta, unii, nu zic, i-au fost colegi ani întregi, dar asta nu i-a îndreptăţit să se grăbească să se considere prieteni cu el. De aceea, în primul moment, m-am retras. Nu am renunţat, am amânat doar momentul.

Şi aş începe aşa: Alexandru Bârsescu nu mai scrie şi nu mai vorbeşte, şi asta de vreo lună. În prima clipă, aşa cum se întâmplă de obicei, n-am înţeles prea bine ce înseamnă asta, mai ales că drumurile noastre se despărţiseră în urmă cu vreo cinci ani, iar de atunci l-am mai întâlnit o singură dată, la Radio Reşiţa, unde eu am avut puţină treabă, iar el venise să-şi înregistreze rubrica. Mi s-a părut mai slăbit de cum îl ştiam; se mişca mai greu şi vorbea mai rar şi mai stins. Însă, oricât de tare mă grăbeam, m-am aşezat lângă el pe bancă, am fumat o ţigară şi am băut o cafea. Într-o zi nebună, mi-am permis zece minute de bucurie.

Atunci nu am dat nicio importanţă întâmplării, însă ţin minte că la un moment dat, cu puţin înainte de a ne despărţi, m-a întrebat dacă îmi mai amintesc cum am fost făcuţi amândoi ziarişti în aceeaşi zi. I-am răspuns că n-am să uit asta nicicând, i-am zâmbit şi, înainte de a pleca, i-am strâns mâna. Pentru ultima oară. Acum îmi pare rău că nu m-am mai uitat o dată în urmă…

Ziua de care vorbea Domn Profesor a fost 4 ianuarie 1994. De trei ani, eram corector la Timpul”, iar el scria editoriale. Împărţeam rubrica, dar mai mult el o susţinea, eu mai având şi alte marunţişuri de făcut. Doi ani, cred, nu ne-am văzut, dar ne cunoşteam mai bine decât dacă am fi făcut-o. Ne citeam şi asta ne era suficient. Iar când ne-am întâlnit faţă în faţă ne-am recunoscut din prima secundă. Dar să revin. Câţiva ani, aşadar, scriam amândoi la ziar, cu promisiunea, din partea conducerii ziarului, că în cel mai scurt timp ne vor face pe amândoi redactori. Când am văzut că gluma se îngroaşă, fără să ştim unul de altul, în 28 decembrie 1993, şi eu, şi el am anunţat că dacă şefii nu se ţin de cuvânt, nu mai scriem, niciunul, nici măcar o literă. Spre norocul ei, cred eu acum, conducerea de-atunci a ziarului ne-a luat în serios pe amândoi.

Aşa am devenit colegi. I se spunea Domn Profesor, dar nu ştiam ce materie anume predase înainte. Eu am considerat întotdeauna că putea fi profesor de orice: de Română, de Istorie, de Geografie, de Viaţă. Le ştia pe toate. Dacă ne contraziceam vreodată între noi, mergeam la el şi-l întrebam. Şi o vreme se făcea pace în redacţie.

Acum, totul e altfel, dar mai ales Alexandru Bârsescu nu mai scrie şi nici nu mai vorbeşte. Domn Profesor mai poate fi însă citit şi ascultat. Prin urmare, Domn Profesor Alexandru Bârsescu nu a murit. Nici n-avea cum.