Doar şapte ani de ghinion


În 6 noiembrie, asta înseamnă luni, ziarul pe care îl ţineţi acum în mână a împlinit 9 ani. Nu spun nici că a fost greu, ca să nu creadă lumea că mă plâng, nici c-a fost uşor, ca să nu las impresia că mă dau mare. Au fost lucruri bune şi lucruri rele, urâte şi frumoase, au fost ani în care, aşa cum un prieten mi-a scris pe o carte pe care mi-a dăruit-o, m-am străduit să transform evenimentele de zi cu zi în file de istorie. E, probabil, definiţia cea mai apropiată de adevăr a rolului pe care am ales să-l joc în viaţă – să scriu tăcut şi fără să mă amestec despre cei care fac lucrurile să se întâmple, şi să fiu corect şi cinstit, chiar dacă uneori ceea ce aştern pe hârtie e exact opusul convingerilor mele. Am fost învăţat că faptele trebuie arătate în întregul lor, şi nu cu jumătăţi de măsură alese de mine, iar de-acolo mai departe fiecare cititor hotărăşte singur cine e de partea binelui şi cine de a răului.

Ceva, însă, am învăţat singur, iar lecţiile au fost tot mai dureroase în ultimul timp. Am ajuns la concluzia că mi-e mai uşor mie să scriu, decât le e unora să citească. Nu sunt pretenţios şi, deci, n-am aşteptat niciodată prea mult de la cei din jurul meu. Am crescut între oameni simpli şi proşti, care nu citiseră o carte în viaţa lor, dar care, din bun-simţ sau mai ştiu eu din ce alt motiv, încercau să ascundă, ruşinaţi, asta. Mama cred că a citit doar două romane poliţiste în toată viaţa ei, iar tata n-a citit nimic în afară de „Scânteia”. A fost, probabil, cel mai bun lucru din toată copilăria mea, fiindcă pe la 11 ani m-am îndrăgostit nebuneşte de cuvântul tipărit şi mi-am zis că mai bine mor decât să nu ajung ziarist. Până acolo mai era însă cale lungă, iar eu am făcut de îndată primul pas. M-am apucat, mic cum eram, să citesc pe rupte, orice-mi cădea în mână, de la „O mie şi una de nopţi” la „Patul lui Procust”, chiar dacă n-am înţeles aproape nimic din ea, dar citeam. Era ca un drog. Nu cred că o făceam ca să ştiu mai multe ori ca să mă îmbogăţesc sufleteşte. Citeam fiindcă mi-o cerea organismul. Stăteam cu nasul în carte la masă, cu cartea sub pernă când trebuia să învăţ pentru a doua zi, ba chiar, mai târziu, am citit „Război şi pace” când făceam baie, până mi se răcea apa în vană. E drept că pentru asta mi-au trebuit vreo doi ani, dar poate că dacă lucrurile ar fi stat altfel, personajele şi întâmplările nu mi s-ar fi înfipt nici pe jumătate atât de adânc în memorie.

Din păcate, am fost prea laş ca să vorbesc cu cineva despre obiceiul ăsta ruşinos al meu, ca să nu mă considere sărit de pe fix. Şi cred că m-ar fi considerat toată lumea nebun de legat dacă, prin clasa a opta, le-aş fi dezvăluit marele meu secret – romanul la care scriam pe ascuns şi pe care îl dusesem, cu chiu, cu vai, cred că până la pagina 48.

Am trăit, şi mai departe, între aceiaşi oameni simpli şi proşti. Acum, tot între ei trăiesc, atâta doar că nu-şi mai ascund ignoranţa, aşa cum făceau pe vremuri părinţii şi vecinii mei de bloc, din bun-simţ sau din cine ştie ce alt motiv, ci se mândresc cu asta cam în aceeaşi măsură în care se laudă cu maşinile pe care şi le cumpără. Singurii scriitori pe care abia îi buchisesc sunt Ford, Mercedes, Volkswagen sau Renault. Ştiu însă doar să-i pronunţe, nu să le şi scrie corect numele.

Şi mai cred că nicicând, în toată istoria noastră, n-am fost mai fuduli, mai proşti şi mai demni de milă ca acum. Mi s-a reproşat, şi nu o dată, că vorbesc urât despre poporul meu, că-l denigrez, că aşa şi pe dincolo. Nu. Toate articolele mele n-au fost niciodată altceva decât o oglindă pe care am aşezat-o în faţa oamenilor, iar lucrul ăsta îmi aduce aminte de ceva ce am citit mai demult. Un navigator florentin care l-a însoţit pe Magellan în prima sa călătorie în jurul lumii a povestit că, în Patagonia, primul băştinaş căruia i s-a pus în faţă o oglindă a rupt-o la fugă, înnebunit şi îngrozit de propria imagine. Azi, românul bănuiesc că ar sparge-o, şi poate că aşa ar fi mai bine. Am avea parte doar de şapte ani de ghinion, nu de o eternitate.

Adrian CRÂNGANU