Nici nu mai ţin minte exact de la cine şi când am aflat că la Borlova ar exista o casă veche, construită din lemn, care nu are în alcătuirea ei nici măcar un cui sau o scoabă din fier, însă, orcium, asta s-a întâmplat demult. Din păcate, ori mi-a fost peste mână să ajung acolo când am avut timp, ori, atunci când am fost în sat, mi-au lipsit mijloacele pentru o documentare serioasă, aşa încât abia zilele trecute am ajuns să mă ocup de acest subiect, care, trebuie să recunosc, ani buni nu mi-a dat pace.
Aşadar, nu una, ci trei case există la Borlova, ele fiind construite în întregime din lemn. Nu am reuşit să aflăm exact când au fost ridicate, pentru că nimeni nu-şi mai aminteşte, dar, oricum, se pare că în jurul anului 1850, ele fiind mult mai vechi decât Casa grănicerească de la Borlova, clădită la Muzeul Satului din Bucureşti, în 1936. Pe parcursul vizitei noastre am fost însoţiţi de Afilon Ursulescu, secretarul comunei Turnu Ruieni, care, el însuşi crescând într-o asemenea casă, ne-a oferit toate amănuntele de care aveam nevoie.
„Casele erau construite foarte simplu. Aveau doar camera din faţă, de fapt intrarea principală era «prin foc», unde existau vatra focului, din cărămidă, şi coşul, unde bătrânii, inclusiv mama şi doamna Maria Sulea, «a lui Măxân», de la numărul 256, la care ne aflăm în momentul de faţă, făceau focul, încălzeau vatra, trăgeau la o parte jarul, puneau pita neagră în tavă, după care aşezau ţăstul deasupra şi pe ţăst puneau jarul, apoi plecau la lucru. Noi, copiii care am prins casele acestea vechi, veneam de la şcoală, asta se întâmpla înainte de 1965, scoteam pâinea sau mălaiul din ţăst, le tăiam în două, că erau mari, băgam mălaiul sau pita în săcuiul care era ţesut, şi ne duceam la câmp. Mama, după ce fierbea mâncarea în oale de pământ, punea cotăriţa în cap şi se ducea cu ele la câmp, iar noi, după ce ajungeam acolo cu pita sau mălaiul, ne puneam pe mâncat”.
Deasupra vetrei era coşul, iar pe lemnele aşezate la baza acestuia, chiar deasupra vetrei, se puneau cârnaţii şi clisa la afumat. „În cămară, ne-a mai spus Afilon Ursulescu, se ţineau crumpii, într-o groapă special făcută pentru asta, şi tot ce mai era necesar – butoiul cu brânză, butoiul cu răchie, şi altele… Mai era apoi camera pentru dormit. Acolo era şpoiertul, din fier sau din «pleu», două paturi, iar în faţa geamurilor era masa. După paturi, în funcţie de cât de înstăriţi erau oamenii, aveau lăzile de zestre, iar dacă familia avea mai mulţi copii, mai aduceau un pat, apoi era şpoiertul, a cărui gaură se ducea la coşul de afară, din cămară, de la «foc»”.
Pe dinăuntru, ne-a mai spus Afilon Ursulescu, casele erau tencuite cu pământ şi erau date cu var, în care se adăuga, în general, culoare albastră. Acelaşi tip de construcţie l-am întâlnit şi la casa Mariei Ursulescu, de la numărul 153. Aici am studiat cu mai multă atenţie modul în care a fost clădită şi, într-adevăr, nici urmă de vreun cui din fier. Totul se îmbina, se întrepătrundea şi se aşeza perfect, de la podea la grinzile din tavan, singurele „cuie”, dacă le putem numi aşa, fiind un fel de pene subţiri din lemn, care străpungeau bârnele care alcătuiau pereţii exteriori.
Afilon Ursulescu a datat acest tip de construcţie undeva în jurul anilor 1850-1860, spunând că tipul de Casă grănicerească, aşa cum este cea de la Muzeul Satului, a apărut pe la 1900, fiind mai spaţioasă şi având o cameră în plus. „Au existat meşteri din satul Borlova care au construit acea casă la Bucureşti. A fost vorba de învăţătorul Nistor Boşcai, de un cetăţean pe care îl chema Petru Zgaverdea, şi de un anume Albu, zis Jigoreşti”, a mai spus secreatrul comunei Turnu Ruieni.
În Banatul de Munte, asemenea case sunt tot mai rare, şi mai pot fi găsite doar în satele izolate, aşa încât pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Iar trei dintre aceste degete sunt la Borlova, comuna Turnu Ruieni, judeţul Caraş-Severin…
Ştefan ISAC
