Sting deja a treia ţigară pecare am fumat-o de când mă tot gândesc cum să încep. Foarte rar mi se întâmplă să nu-mi găsesc cuvintele, dar acum cred că e vorba de altceva, pentru că mai degrabă nu reuşesc să mă hotărăsc despre ce anume să scriu. Lumea din jurul meu îmi oferă subiectele ca pe nişte fructe coapte, după care doar trebuie să întind mâna şi apoi să muşc, cu sete, din ele. Iar cea mai rumenă poamă mi se pare în momentul de faţă şcoala.
Aşadar, oricât ar zbiera unii şi alţii, mie nu mi se pare deloc grav faptul că elevii au început şcoala de aproape două săptămâni şi n-au ce manuale să pună pe masă. Şi dacă le-ar avea, sunt absolut convins că tot degeaba ar fi, pentru că tot nu se uită în ele. Nici măcar nu le răsfoiesc, cum făceam pe vremea mea, din curiozitate sau ca să-i desenez mustăţi lui Eminescu ori ochelari de soare lui Decebal. Fiindcă, recunosc, ăsta era, de cele mai multe ori, motivul pentru care deschideam manualele.
Dar n-a fost întotdeauna aşa. Asta a fost abia la sfârşit, când, scârbit de toate cele prin care a trebuit să trec, m-am gândit să mă revolt. Când eram micuţ, învăţam pe rupte, mâncam, pur şi simplu, cartea. N-am tocit niciodată, chiar înţelegeam tot ce citeam, şi, având în vedere şi asemănarea de nume, lumea mă vedea un fel de Ion Creangă local şi probabil că aşteptau cu toţii să mai treacă puţin timp, ca să-mi crească barba, pentru ca profeţia lor să se-mplinească.
În şcoala generală am învăţat şi de drag, dar şi de frică. Aveam nişte zbanghii de profesori care, una-două, cum nu ştiai ceva, te şi lăsau corigent şi repetent. Am continuat să învăţ şi am căutat să înţeleg materia şi în prima treaptă de liceu, cum era pe-atunci. Şi, din nou recunosc, la multe materii am învăţat de frică. La unele nu m-aş fi dus în veci la oră, fiindcă de matematică habar n-aveam, iar la chimie abia îmi aminteam formula apei şi a acidului clorhidric. Pe vremea mea, însă, la cinci absenţe ne scădea nota la purtare, şi tot aşa, din cinci în cinci, iar dacă într-un singur trimestru aveai 4, rămâneai repetent. Eram la un liceu considerat foarte bun, numai că, într-a zecea, a trebuit să mă mut la altul, mai puţin bun, ca să nu zic prost. La primul, eram în clasă cu un fiu de general, cu unul de maior, cu vreo zece de profesori şi încă vreo zece de ingineri, plus cel al secretarei directorului şcolii. La treaptă, băiatul ăsta, care era prost de dădea-n gropi, a copiat de la mine ce-a văzut şi el pe-acolo, pe colţul foii. El a fost admis, eu nu.
În clasa a XI-a, la liceul cel nou, m-am lăsat pe tânjeală şi, aşa cum am mai spus, m-am apucat de pictat mustăţi, plete şi ochelari de soare iluştrilor noştri înaintaşi…
Am recitit ce-am scris, ca să văd cum fac încheierea, şi am tras concluzia că nimic, dar absolut nimic din ce am povestit aici nu se aseamănă nici măcar vag cu ce se întâmplă azi în şcoală. Nici dorinţa, de care abia acum sunt conştient, de a învăţa, de a şti cu adevărat, nici teama de dascăli şi de notele proaste, nici respectul faţă de părinţi, nici ruşinea că, la 460 de absenţe, ai putea rămâne repetent, fiindcă ţi le motivează diriginta pe furiş, ca să nu pice ea prost în ochii directorului, nimic din toate astea. Nici măcar speranţa că mai târziu, când îi va creşte barba, vreunul dintre ţânci va ajunge un Ion Creangă local. Culmea e că eu îi înţeleg perfect. Nici mie, când eram micuţ, nu cred că mi-ar fi plăcut ca lumea să mă considere un viitor Alex Velea, atunci când, bineînţeles, aveau să-mi crească tatuajele…
Adrian CRÂNGANU
