Sunt momente în care simt că pur şi simplu mi se pune un nod în gât. Înghit greu, în cerul gurii simt un gust sălciu şi în coşul pieptului o căldură care îmi topeşte toată încrâncenarea cu care mă opun ca să nu intru în starea aceea aflată la limita lăcrimării. Înghit de câteva ori forţat, dacă e cineva prin preajmă îmi fac de lucru ca să-mi feresc privirea, tac ca să nu se observe că-mi tremură vocea şi în câteva secunde totul e bine. E neobişnuit şi pentru mine ce mi se întâmplă, fiindcă nu sunt foarte sensibil de felul meu. Sau nu în ultimii ani. Şi-mi zic, atunci, că toate astea nu sunt altceva decât rămăşiţe, nişte resturi de sensibilitate, de emoţii pe care, pe vremuri, îmi permiteam să le simt, fiindcă trăiam, fără discuţie, într-o altă lume decât cea de azi. Iar părerea mea e că n-am făcut altceva decât să mă adaptez din mers, să ţin pasul cu ce se întâmplă în jurul meu, ca să nu rămân de căruţă. Recunosc, nu-mi place ce am ajuns, dar nu am avut de ales dacă am vrut să supravieţuiesc.

Am avut, nu demult, unul din acele momente de slăbiciune de care vorbeam la început. S-a întâmplat în ziua accidentului din Muntenegru, când au murit 18 români şi nu mai ţin minte câţi alţii au fost răniţi. Ceea ce mă îngrijorează, însă, este că emoţiile acelea n-au plecat de la grozăvia întâmplării şi nici de la numărul morţilor, deşi poate că trebuia; nu, ele m-au copleşit în momentul în care am văzut toţi acei medici şi asistente care au venit într-un suflet de acasă fără să-i cheme cineva, atunci când am văzut oameni obişnuiţi de pe şoseaua aceea a morţii coborând din maşini şi încercând să-i ajute pe românii căzuţi în prăpastie, şi mai ales atunci când am auzit că sute de voluntari s-au dus să doneze sânge pentru nişte străini, la urma-urmei.

Poate tocmai fiindcă nu m-am aşteptat la toate astea, emoţia mea să fi fost atât de puternică. Şi, chiar dacă cineva se va revolta pentru ce am să scriu în continuare, îmi asum riscul: ei, bine, sunt absolut sigur că dacă accidentul s-ar fi petrecut oriunde în România, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Iertată fie-mi părerea proastă pe care o am despre poporul nostru, şi departe de mine gândul de a arunca cu noroi în el, dar am spus-o conştient de faptul că şi eu sunt român până-n măduva oaselor, şi deci nu sunt străin nici de defectele, nici de calităţile lui. Ştiu doar că, în mod sigur, noi n-am fi reacţionat niciodată aşa cum au făcut-o muntenegrenii.

Noi, cred eu, am fi procedat cu totul altfel. În primul rând am fi dat buluc pe marginea prăpastiei, am fi numărat morţii de sus şi-am fi început să înflorim totul, şi numărul lor şi felul în care s-a întâmplat accidentul, fiindcă aşa ne e felul: avem o înclinaţie bolnăvicioasă spre dramă şi spre senzaţional. Şi mai ales spre a sta cu mâinile în sân. Şi poate că nimic nu ne caracterizează mai bine, ca popor, decât această poziţie. Iar dacă cineva şi-ar fi luat inima-n dinţi şi ar fi coborât, totuşi, în fundul văii, sunt convins că n-ar fi făcut-o decât ca să cotrobăie printre bagaje şi lucrurile împrăştiate în cădere şi să bage câte ceva prin buzunare.

Iar eu la televizor am văzut cu totul altceva: ceea ce am povestit în prima parte. Ceva ce m-a făcut să înţeleg că, până una-alta, nouă nu ne rămâne decât să înghiţim greu şi să simţim în coşul pieptului o căldură care ne topeşte încrâncenarea cu care ne opunem stării aceleia aflate la limita lăcrimării. Pe aceia care mai putem. Iar lor, să ne facă să simţim toate astea.