Creier-pane


Adrian Cranganu

Adrian Cranganu

Eu umblu mult. Uneori, foarte mult. Circul pe jos, vara ud din cap până-n picioare, iarna îngheţat până-n măduva oaselor, ori cu maşina. În fiecare zi revăd prieteni vechi sau cunoştinţe, şi întâlnesc oameni noi. Şi-mi place asta, fiindcă, pentru mine, atunci când cunosc pe cineva, e ca şi cum aş citi o carte. Mai bună sau mai proastă, depinde de om. Iar în ultima vreme chiar am umblat. Am fost în câteva oraşe şi am trecut prin mai multe sate. Pe-acolo, doborât de căldură, m-am tras pe unde s-a nimerit să găsesc un colţişor de umbră. S-a întâmplat însă să mă aşez şi seara, când simţeam că picioarele nu mă mai ascultă de oboseală, pe vreo bancă. Şi de fiecare dată, aproape fără voia mea, m-am trezit că mă uit la tinerii din jurul meu cu mult mai multă atenţie decât de obicei. Pe de o parte încerc să-i privesc plecând de la prezumţia lor de nevinovăţie, pe de altă parte mă străduiesc din răsputeri să nu mă învinovăţesc pe mine, pentru că generaţia mea e cea care i-a modelat aşa cum sunt ei acum. Am încercat să mă uit în ochii lor. M-am lecuit însă repede, fiindcă, dacă ai curajul să le susţii privirea mai mult de două secunde, rişti să te trezeşti cu un pumn în nas. Limbajul lor articulat e sărac lipit pământului şi doar rareori depăşeşte zona organelor genitale. Cât despre limbajul trupului, singurul în care sunt în stare să comunice, nu se deosebeşte cu nimic de cel al unor gorile. Cât despre ceea ce am putut să zăresc în fracţiunile de secundă cât le-am întâlnit privirile, prefer să păstrez tăcerea. Pentru că despre nimic nu se poate spune nimic.

La toate astea m-am gândit, cred, pe fiecare bancă pe care am stat, la umbră, doborât de căldură, sau seara, cu picioarele amorţite de-atâta umblat. N-am făcut-o cu răutate, fiindcă oricare dintre ei mi-ar fi putut fi copil. Am încercat doar să mă conving pe mine că nici eu, nici generaţia mea nu am putut să plămădim asemenea monştri cum sunt acei violatori din Văleni. Din păcate, n-am reuşit. Aceleaşi priviri, aceeaşi aroganţă, aceeaşi agresivitate şi inconştienţă pe care le-am văzut la cei şapte golani care împărţeau un singur creier, le-am observat şi pe fiecare alee, uliţă, stradă sau bulevard pe care m-au purtat paşii. Aşa că nu doar la Văleni prostia şi răutatea sunt la ele-acasă.

Pe urmă, în meditaţiile mele pesimiste, în care, dacă o să continuăm în ritmul ăsta, sfârşitul lumii e foarte, foarte aproape, am trecut, ca un procuror pus să-nfunde pe toată lumea, la generaţia mea. La părinţii acelor derbedei, nişte oameni care logic ar fi să gândească aşa cum gândesc eu. Care, la fel ca şi mine, au simţit pe pielea lor râia comunismului, dar care, pentru că nu aveau cum altfel să-i râdă acestuia în nas, au pus mâna pe-o carte. Era singurul mod în care puteai să-l răneşti, să-l faci să sângereze. Mi-am revenit însă repede, atunci când mi-am dat seama că fac aceeaşi greşeală de care nu mă mai dezvăţ, de a trăi cu impresia că toţi oamenii văd lucrurile aşa cum le văd eu. M-am liniştit când mi-am adus aminte că în decembrie ’89 nu doar comunismul a murit, ci şi cartea. Şi cultura. Iar generaţia mea a fost groparul care a aruncat lopeţile de ţărână pe sicriele lor.

Şi m-am resemnat, pentru că ăsta e adevărul, când mi-am dat seama că tinerii de azi nici măcar n-au trecut prin cimitirul unde sunt mormintele acelea. Părinţii nici măcar nu le-au povestit despre ele. Şi-atunci, e normal să-mi fie frică. Nu că aş putea să iau un pumn în nas fiindcă vreau să le citesc în ochi. Mi-e frică pentru ei. Fiindcă, nu peste mult timp, ca şi urangutanii din Văleni, ar putea să-mpartă cu toţii un singur creier. Şi ăla pane.

Adrian CRÂNGANU