În Banat, cimpoierii erau nelipsiţi din ceata de căluşari. De pildă, la Măidan, doi dintre realizatorii acestui dans, care poseda pe atunci o funcţie magică evidentă, îndeplineau rolul de cimpoieri, iar la Răcăşdia, al nouălea căluşer era „cărăbuş” (cîntăreţ din cimpoi).
Din Cronica Banatului desprindem informaţia că la nunţile din această provincie românească se intonau la cimpoi, de către „cimponeriu”, jocurile „Pră locu” şi „Căluţii”. Dar câte alte melodii de joc nu fac aluzie la cimpoierii satelor bănăţene, prin titlul lor, la aceşti instrumentişti direct angajaţi în realizarea celei mai sincretice genuri ale folclorului – dansul popular…
Termenul „cimpoi”, cu suita de cuvinte ce derivă din el, a pătruns şi în onomastica provinciei. Sunt familii care poartă, ca blazon, patronimul „Cimpoieru” şi „Cimponerescu“.
Domnosie Stăncioni, din satul Cornişor, comuna Băuţar, a fost un priceput constructor de instrumente muzicale populare.
A fost, aşa cum îl portretiza scriitoarea Maia Belciu, originară din Valea Bistrei, „…un om mărunt, cu faţa stelată ca o icoană spartă cu praştia de un copil poznaş”, uşor la vorbă, voios, moşu Domnosie întâmpinându-te cu un surâs ademenitor, gata parcă să te îmbrăţişeze, chiar dacă îi treci pragul pentru întâia oară.
Artistul popular însă stârneşte în juru-i curiozitate şi mister datorită cimpoiului şi păpuşilor sale ce constituie o raritate organologică şi teatrologică nu numai pentru Banat, ci şi pentru întreaga ţară.
„Cîn’ ieram copil gie patrusprieşie ani m-o pus tata la oi… Şî cîn’ o fost să mă duc la oi, am dat păstă un moş, gin Mierea, făşie la stânjăni, acolo, la Pădurieni. Ş-am vădzut la iel un şimponi, şî m-am uitat la iel, că cum ar fi șimponiu. Șî m-am dus acasă. Am furat sculilie gi la tata, ş-am ieşit la muncie ş-am făcut şî ieu, cinꞌ cinꞌ câcie şieva, ş-am făcut şimpoiu“.
Dar bătrânul acela necunoscut nu i-a vândut „patentul” pe degeaba: „Mult m-am uitat ieu la moşu ăla. M-o măi înfugat şî cu toporu gie aco… Până nu i-am dus o găleată gie lapcie şî vo tri-patru chile gie caş, atunşia abia m-o lăsat să mă uit la iel… Şie vriei, mă? – işie, vriei să faşi şimponi? Cân’ m-am dus cu ielie făcucie, cam aşă, cam aşă… cam așă… Măi – işie – tu ieşci dracu’ gol!”.
Domnosie Stăncioni, înainte de toate, era constructor de cimpoaie. Instrumentele muzicale construite de el se compuneau din burduf, „piscoane gie suflarie”, carabă, „dîrloni“ și păpuşi.
Domnosie Stăncioni n-a fost mai întâi păpuşar, ci cântăreţ din cimpoi. Ideea de a zămisli o pereche de dansatori îmbrăcaţi în portul popular specific zonei etnografice i-a venit după douăzeci de ani de la deprinderea cântatului la acest instrument muzical popular, în anul 1939.
Cele două păpuşi, după ţinuta vestimentară, femeie şi bărbat, erau confecţionate din lemn de tei. Meşterul preferă teiul pentru că este moale şi uşor, iar „cele două vieţi” atârnă doar de un fir de păr. La vestimentaţia „păpuşii-femeie”, care era formată din „cârpă“ (năframă), „şiupăgu” (cămaşă), „brâu“ şi „poalilie“ (fustă), Stăncioni a adăugat „cătrânţoniu“ (catrinţa) şi „opregu“, aceasta din urmă fiind cea de a doua piesă definitorie (prima fiind ceapsa) a costumului bănăţencei; „fantoşa-bărbat” a rămas la acelaşi inventar: „clabăţ“ (căciulă de blană), cămaşă, izmană şi „laibăr“ (vestă), dovedind conservatorismul bărbaţilor în ceea ce priveşte portul popular. Încălţămintea păpuşilor dansatoare era compusă din pantofi albi la femeie şi cizme negre la bărbat, fiind realizată prin vopsirea acestor părţi ale membrelor inferioare în culorile respective.
Cuplul oamenilor de lemn este ţinut în poziţia „stând în picioare” prin petrecerea „căluşului” (fir de păr negru, din coadă de cal), prin toracele celor două marionete şi legarea la un capăt de „pilonul” fixat în masă cu un cui, iar la celălalt de degetul inelar al mâinii drepte. „Mersul”, „dansul”, „sărutul”, „dragostea” şi celelalte elemente coreice şi de pantomimă erau obţinute de cimpoierul-păpuşar prin schimbarea poziţiei carabei şi mişcarea degetului inelar al mâinii drepte.
Cimpoierul-păpuşar a cântat cu ocazia unor evenimente importante din viaţa consătenilor săi şi a obştiei săteşti. În judeţ şi în mai toate oraşele din ţară a însoţit Ansamblul de obiceiuri şi dansuri „Ciobănaşul”, din comuna Băuţar, iar la Nancy (Franţa, 1977), arta sa interpretativă s-a bucurat de aprecierea unanimă a iubitorilor melosului popular românesc.
Domnosie, cimpoierul-păpușar din satul Cornișor, a fost unul din cei mai vestiți rapsozi și plăsmuitori de instrumente ce-au trăit vreodată în Țările Hațegului și Banatului, cel care a dus faima acestor ținuturi în lumea largă… Aurelia (Lela), fiica lui, își amintea cum cânta el la cimpoi în fața întregului sat, și-n timp ce cânta, reușea să mânuiască, cu fire nevăzute, două păpuși, o femeie și un bărbat care se sărutau și se iubeau. Erau păpuşi pe care le lega la cimpoi… El avea un păr din coada calului la degetul inelar, care nu se vedea, şi cu el mişca păpuşile. Iar lumea toată se veselea și abia aștepta să mai vină încă o duminică, pentru a-l vedea pe el, pe cimpoierul-păpușar, cântând…
Domnosie Stăncioni a murit de bătrânețe. Într-o seară, s-a oprit pe marginea drumului, s-a așezat ostenit pe o buturugă și-a pus capul în piept, ca și cum ar fi vrut să se odihnească… Așa a murit.
Odată cu el dispare un meşteşug şi un interpret de valoare al folclorului muzical de la noi. Poate că, aşa cum au renăscut atâtea alte fapte de obşte şi de tradiţie, va reînvia şi acest gen al muzicii populare instrumentale din Banat.
BIBLIOGRAFIE:
Dumitru Jompan, „Domnosie Stăncioni, cimpoierul-păpuşar din Cornişor (Banat)”, în Tibiscum, nr. 6, Caransebeş, 1986, pag. 117-141.
Pr. Romulus FRÎNCU
