Get Adobe Flash player

Cea mai frumoasă melodie

Vizualizari: 242

Cred că niciodată n-am stat pe gânduri mai mult ca acum dacă să mă apuc să scriu despre ceea ce urmează. Dacă am ajuns până aici, e clar că în cele din urmă m-am hotărât s-o fac, cu toate că subiectul celălalt, de rezervă, ar fi fost poate mai potrivit şi mai la îndemână mie, fiindcă, ţintuit în pat, la sfârşitul anului trecut, de o răceală sau o gripă cum nu ţin minte să mai fi avut vreodată, zile şi nopţi întregi, uneori, atunci când, cuprins de febră, chiar cred că am delirat, m-am tot gândit la el. Ar fi fost, fără discuţie, mult mai comod şi mai la îndemână pentru mine să închei un an, dar mai ales să încep altul, cu zâmbetul pe buze, decât cu un scrâşnet de măsele.

E vorba despre cea mai frumoasă melodie din lume. Am ascultat foarte multe cântece, mi-au plăcut multe, dar niciunul ca Happy New Year al lui ABBA. Cred că aş avea mai degrabă toate motivele să-l urăsc, şi totuşi, atunci când îl aud, sufletul mi se dizolvă în ceea ce ar trebui să fie pulbere de stele, dacă ar exista aşa ceva. Şi, cu fiecare an care trece, strălucirea prafului e mai diafană, dar cu atât mai preţioasă pentru mine, chiar dacă, atunci când a început toul, nimic nu mă îndreptăţea să cred că cinci minute fără absolut nicio importanţă aveau să se transforme într-o amintire care, ca o săgeată, îmi va traversa viaţa şi-şi va lovi ţinta la fiecare sfârşit de an.

Despre 31 decembrie 1981 am vrut să scriu, căci despre el este vorba, atunci când, în gardă la Parcul auto al Batalionului de Grăniceri de la Sighetu Marmaţiei, ningea peste mine cu fulgi cât pumnul, iar la blocurile din jurul unităţii ferestrele erau larg deschise, la 12 noaptea fetele mă chemau să bem şampanie, iar eu, nu soldat, ci adevărat erou, în loc să le ascult chemarea, am dansat cu puşca-mitralieră pe Happy New Year, care se prăvălea peste noi din difuzoarele staţiei de amplificare şi de pe buzele tuturor fetelor pe care le-am refuzat atunci. Poate ele m-au blestemat să plâng în clipele alea şi, în fiecare noapte de revelion, până la sfârşitul zilelor, să dansez, în gând sau în vis, cu puşca mea mitralieră.

Tot iarna, însă, şi tot spre sfârşitul anului, mai am nişte amintiri care nu-mi dau pace. Numai că dacă până acum cuvintele mi-au venit de la sine şi s-au înşiruit firesc, din clipa asta gândurile mi se poticnesc şi mi-e greu să găsesc o ordine în care să le scriu. Nu pentru că m-am săturat să le tot repet, an după an, încercând să mă conving în primul rând pe mine că între 21 şi 25 decembrie 1989 n-am fost un biet actor de mâna a doua, ci fiindcă încep să înţeleg tot mai limpede rolul de figurant pe care l-am jucat în piesa în care, aproape 30 de ani, am crezut că am fost regizorul propriei mele vieţi. Nu e prima oară când, prins la mijloc, şovăi şi nu ştiu dacă e mai bine să-mi cred amintirile, sau să accept dovezile care-mi demolează toate luziile cu care am trăit aproape 30 de ani. Anul ăsta, însă, de fapt anul trecut, a fost prima oară când am fost scuturat de umăr şi mi s-a spus că e vremea să mă trezesc, să-mi bag minţile-n cap şi să mă maturizez odată. Nu ştiu dacă am făcut bine sau am greşit citind până la capăt interviul luat omului care a umblat prin toate cotloanele acelei săptămâni din decembrie 1989. Nu m-am putut însă abţine şi, în zece minute, am simţit cum fiecare literă de-acolo mi-a mai spulberat o iluzie şi fiecare cuvânt mi-a mai împuşcat un vis.

De-aceea am spus că mi-e greu, fiindcă acum scriu despre o lume în ruină. Sau poate că, aşa cum s-a întâmplat la Sighetu Marmaţiei, am fost blestemat de cei care în ’89 stăteau la ferestre cu şampania-n mâini şi acum conduc ţara, ca în fiecare decembrie, până la sfârşitul zilelor, să dansez, în gând sau în vis, cu minciuna. Dar nu pe Happy New Year, ci pe Deşteaptă-te, române!

Adrian CRÂNGANU

Traducere