Răsfoind şi ascultând noianul de variante, peste o mie, am rămas uimit nu numai de mulţimea lor, dar şi de universul lor fără sfârşit, apoi şi de varietatea genurilor la care această chintesenţă a sufletului nostru se revarsă, „Mioriţa” fiind când doină, când bocet, când baladă ca în Moldova, când colindă ca în Transilvania. Nu încetează să fie cântată în Maramureş, ca şi pe Olt, în Crişana, ca şi în Vrancea, însemnând, cu propria-i răspândire, răspândirea neamului românesc, mult-zisul său cu drag, cu foc şi duios, trasând, în ciuda hărţilor desfăşurate în cancelariile imperiale, hotarele adevărate ale Ţării Româneşti.

Fără orgoliul originalităţii neapărate, mulţumindu-ne cu rostul folclorului umil dar fertil, de a duce mai departe o zestre moştenită, „Mioriţa” deşteaptă în noi legătura cu pământul natal.

Bogăţia de sensuri a „Mioriţei” nu va fi niciodată epuizată, căci se va găsi oricând un colţ necălcat, de unde mirificul picior de plai să ne arate alte splendori.

Trebuie să admitem că, instinctiv, poporul nostru nu putea perpetua secole, milenii, şi într-o atât de largă răspândire, decât o poezie care să-l reprezinte cât mai plenar şi care să-i vorbească în modul cel mai viu, mai frumos şi mai mişcător, despre locul în care el a răsărit şi în care va apune, dacă va apune. Este cea mai veche poezie românească şi, într-o mare arie, colind. Acest lucru e probat nu numai de conţinutul său, de numărul astronomic al variantelor, incomparabil cu al niciunei producţii literare româneşti sau străine. Desăvârşirea ei artistică este cu mult deasupra întregului nostru folclor, atât de bogat în nestemate.

S-a vorbit cu îndreptăţire de filosofia exprimată în „Mioriţa”, de sugestivitatea metaforelor, de statura înaltă a alegoriei. Să privim doar un amănunt, în ceea ce priveşte rima. Toate baladele noastre sunt la trecut, singura „Mioriţa” e la timpul prezent. Toate celelalte balade au mai mult sau mai puţin caracterul unei cronici, o istoricitate. Epicul „Mioriţei”, de altfel aproape inexistent, nu constituie decât pretextul, punerea în pagină, rama tabloului. Ea nu povesteşte o întâmplare, ci dezvăluie profilul sufletesc al unei colectivităţi; nu se referă la un moment, ci exprimă o permanenţă.

Dacă celelalte balade cresc din istorie, „Mioriţa” vine mai de departe, „Mioriţa” e spusă la prezent, cel mai efemer dintre timpurile gramaticale.

Pentru a rima un text de zeci de versuri, e nevoie de o mare putere de inventivitate. Toate baladele plasându-şi acţiunea la trecut, rezolvă dificultatea prin utilizarea verbelor la imperfect. „… Apele creştea/ Şi mereu ploua/ Şi mereu turna/ Dar ea vai de ea,/ Nici că se-nturna/ Nici se-nspăimânta/ Ci mereu venea/ Şi la drum zorea…”).

„Mioriţa”, exprimată la timpul prezent, nu mai dispune de această înlesnire. Aici nu numai că în rimă sunt cooptate toate categoriile de cuvinte, dar şi verbele, atunci când apar, sunt la moduri şi timpuri diferite, ceea ce în limba română prezintă o nesfârşită varietate de terminaţii: „Oiţă bârsană/ De eşti năzdrăvană./ Şi de-o fi să mor/ În câmp de mohor./ Să-i spui lui vrâncean şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape,/ În strunga de oi/ Să fiu tot cu voi…”.

Rimele sunt mereu altele, nu se repetă decât atunci când se reia un laitmotiv. Este exact ceea ce nu vom mai întâlni decât într-un singur caz, în „Luceafărul” lui Eminescu, unde, pe parcursul a 392 de versuri, rima nu se va repeta decât în obsesiva chemare: „Cobori în jos, luceafăr blând, alunecând pe-o rază….”.

Ne dăm seama cu uşurinţă de varietatea rimei, de distanţa astrală care ridică „Mioriţa” deasupra celorlalte piese folclorice, de desăvârşirea ei artistică, iar aceasta e mărturia peremptorie a vechimii ei, a longevităţii ei.

Prin înaltul ei grad de realizare artistică, e un act de patriotism, aşa cum Eminescu e poetul nostru naţional, nu pentru că a scris „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ci pentru că a ridicat creaţia lirică românească în acele sfere unde poezia universală nu a ajuns decât în rare momente de graţie.

Unul din momentele cele mai zguduitoare din toată literatura universală, de la tragedienii greci la Shakespeare şi Dostoievski, e episodul din „Mioriţa”, unde mama îşi caută fiul pierdut. Femeia bătrână opreşte pe fiecare trecător, „Pe toţi întrebând/ Şi la toţi zicând…”, când ea îşi descrie fiul adunând trăsătură cu trăsătură şi le pune laolaltă pentru a-şi „reconstitui” odrasla, rodul dragostei sale. Ea, descriindu-l, îl naşte parcă încă o dată.

De data aceasta, însă, elementele din care ea încearcă să întocmească făptura fiului său nu mai sunt propria sa fiinţă, ci componentele peisajului din jur. Mama îşi întruchipează fiul din spuma laptelui, din spicul grâului ce se unduieşte auriu pe holdă, din pana corbului, din murele dealurilor.

Procedeul mai e întâlnit îndeosebi în cântecele de dor, unde iubitul sau iubita absenţi prind fiinţă din elementele naturii. Aici, în „Mioriţa”, mama se substituie pe sine cu natura. Să o considere pe aceasta în stare să-i nască pe fiul ei, mi se pare gradul maxim al iubirii de ţară (dacă iubirea de ţară poate avea o limită).

Revenind la observaţia că, spre deosebire de restul baladelor, „Mioriţa” are verbele la prezent, redau în continuare începutul unei „Mioriţe”-colindă, din zona Haţegului, ce păstrează încă vechiul infinitiv lung: „Pe cea costă luce/ Merg oile-n cruce…/ Fratele-i mai mare/ El s-ar însurare/ Dar pe cine-or luare/ Sora soarelui…”.

Doinel-Puiu MĂRGINEANU