Evenimentele politice din România, dintre 14 septembrie 1940-21 ianuarie 1941, au confirmat faptul că se încercase prin toate mijloacele posibile instaurarea unui regim politic de tip fascist.

Intervenţia în forţă a Armatei Române, între 21-23 ianuarie 1941, când legionarii au ocupat sedii ale unor instituţii centrale, judeţene şi locale, a dat o lovitură puternică Mişcării legionare, mai ales că Ion Antonescu, în calitatea sa de conducător al Statului, avea şi sprijinul Germaniei, garantat de însuşi Adolf Hitler, urmare întâlnirii dintre aceştia, din 14 ianuarie 1941.

Imediat după înfrângerea Rebeliunii legionare, soldate cu morţi şi răniţi în rândurile Armatei, atât în Bucureşti cât şi în ţară, generalul Ion Antonescu s-a adresat Ţării printr-un apel prin care a îndemnat la ordine, linişte şi la depunerea armelor din partea tuturor posesorilor.

Într-un Manifest către Ţară al lui Ion Antonescu, difuzat după evenimentele sângeroase din timpul Rebeliunii care ar fi trebuit să se încheie cu înlăturarea generalului şi instaurarea Statului legionar condus de către Horia Sima, acesta a acuzat Mişcarea legionară de încercarea de răsturnare a Statului, aşa cum îl gândea Antonescu, adică Stat naţional totalitar, bazat pe ordine, disciplină şi o administraţie exemplară.

Abia acum a luat Ion Antonescu atitudine publică faţă de evenimentele petrecute la Jilava în noaptea de 27/28 noiembrie 1940, soldate cu uciderea mişelească a celor 64 de demnitari şi a altor oponenţi ai legionarismului, dar şi cu uciderea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu de către bande legionare năimite de Horia Sima.

Este cunoscut faptul că Antonescu nu împărtăşea ideile democraţiei parlamentare bazate pe pluripartidism, simpatiile sale pentru legionari dispărând treptat, mai ales după ce a avut sub priviri rapoartele asupra dezastrului şi nelegiuirilor săvârşite de către legionari atât în timpul guvernării lor, cât şi în cele din zilele Rebeliunii.

Dorind să conducă cu mână de fier, Antonescu s-a bucurat când principalii lideri politici, Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu, au refuzat să facă parte din guvern, impunând în 27 ianuarie 1941 un guvern constituit în cea mai mare parte din militari de carieră, cu vastă experienţă, cu excepţia Ministerului Propagandei Naţionale, încredinţat lui Nichifor Crainic, Ministerului Justiţiei – încredinţat lui Gheorghe P. Docan, consilier la Înalta Curte de Casaţie, şi Ministerului Muncii, încredinţat profesorului N. Tomescu.

Biserica Ortodoxă şi-a arătat sprijinul pentru măsurile luate de către Guvernul Ion Antonescu imediat după reprimarea Rebeliunii legionare.

Este cunoscut faptul că, în Banat, legionarii s-au dedat la ocuparea principalelor instituţii administrative – prefecturi şi sedii de primării – şi au încercat să împiedice deplasarea Armatei pe calea ferată, prin acte de sabotaj foarte periculoase. Pentru liniştirea spiritelor, episcopul dr. Vasile Lăzărescu s-a adresat preoţilor şi credincioşilor din eparhia Caransebeşului, îndemnând la linişte şi combaterea anarhiei, dar mai ales la sprijinirea Armatei şi „înlăturarea din mijlocul nostru a patimilor dezbinatoare de fraţi”.

Faptele înregistrate între octombrie 1940-ianuarie 1941 dovediseră o participare intensă a elevilor liceeni la mişcările politice de tip anarhic din ţară. După 27 ianuarie 1941, Guvernul antonescian a urmărit instaurarea unui climat de ordine şi disciplină în rândul acestora. Sarcina a revenit Ministerului Educaţiei Naţionale, condus de către generalul Radu Rosetti, care în februarie 1941 a desfiinţat Frăţiile de Cruce, organizaţii paramilitare şcolare create de către Garda de Fier. Abia acum cele trei organizaţii care activaseră în cadrul Academiei teologice, Liceului caransebeşean şi Şcolii normale vor fi desfiinţate, cu precizarea că principalii conducători ai acestora fuseseră deja arestaţi. Însă sentimentele prolegionare nu vor dispărea doar prin măsuri coercitive.

În toată perioada 1941-1944, autorităţile din oraşul Caransebeş au încercat să ţină sub control orice manifestare a legionarilor, care îşi propuseseră să nu abandoneze lupta pentru înfăptuirea idealurilor lor.

În evidenţele Primăriei, dar şi ale organelor de ordine publică, figurau 14 comunişti şi 74 de legionari. Între comunişti nu se afla niciun român (10 germani, 3 maghiari, un evreu), însă legionarii erau toţi români.

Parchetele şi Tribunalele militare din întreaga ţară au avut mult de lucru în perioada 24 ianuarie-aprilie 1941, îndeosebi pentru anchetarea, judecarea şi condamnarea celor care participaseră la Rebeliunea legionară. În timpul anchetelor au apărut informaţii noi relativ la regruparea celor nearestaţi. În acest sens, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar al Diviziei 1 Infanterie Timişoara a solicitat Comisariatului de Poliţie Caransebeş să supravegheze pe proprietara unui chioşc de ziare din centrul oraşului, deoarece „ar servi drept poştă de transmisiune a elementelor legionare care încă activează în mod clandestin”. Deoarece chioşcul era închiriat prin intermediul Primăriei, contractul expirând la 1 aprilie 1941, se sugera încredinţarea acestuia altei persoane.

Starea de război în care se afla România nu a împiedicat creşterea numerică a populaţiei, care la începutul anului 1943 ajunsese la 10.867 de locuitori, din care 7.738 români, 2.701 germani, 148 maghiari, 252 evrei şi 28 ruteni-ruşi.

Faţă de perioada anterioară, a crescut numărul salariaţilor la diferite instituţii şi întreprinderi (funcţionari, ingineri, maiştri, muncitori calificaţi, magistraţi, profesori, personal de cult ş.a.) care locuiau în oraş şi necesitau condiţii de cazare şi aprovizionare cu alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte şi lemne de foc. În această situaţie se aflau peste 450 de salariaţi, cei mai mulţi angajaţi la Fabrica de la Balta Sărată, Staţia şi Depoul CFR, Tribunal ş.a.

Activităţile economice, în plan industrial, agricol şi zootehnic, nu au fost influenţate în mod negativ de participarea României la război.

Suprafaţa agricolă a oraşului a fost în mod judicios repartizată pe culturi, peste 800 ha fiind destinate însămânţărilor de toamnă-primăvară în anul agricol 1942-1943. Şi numărul animalelor s-a menţinut constant ridicat în gospodăriile individuale. La 16 ianuarie 1943 se aflau în evidenţele Primăriei 331 de vaci cu lapte, 160 de vaci trăgătoare, 50 de boi, 404 cai, 3.394 de porci şi 2.109 oi.

Regimul de dictatură militară al generalului Ion Antonescu, prin măsurile luate, a făcut posibil ca la nivelul familiilor şi persoanelor particulare să se simtă cât mai puţin efortul economic substanţial pentru susţinerea Armatei aflate departe de ţară.

Datorită cedărilor teritoriale din anul 1940, oraşul Caransebeş s-a confruntat cu un fenomen social nou, cel al primirii, găzduirii şi asigurării condiţiilor de viaţă pentru refugiaţii din Ardealul de Nord.

În lunile mai-iunie 1942, erau înregistraţi 127 de refugiaţi, din care 59 capi de familie. După profesii, cei mai mulţi erau funcţionari de stat (47), dar şi muncitori calificaţi (13), studenţi (10) şi elevi (15). Dintre cei 127 de refugiaţi, 10 proveneau din Bucovina.

La sfârşitul lunii iulie 1942, numărul refugiaţilor ajunsese la 235, la fel de mare fiind şi numărul funcţionarilor de stat (48), al copiilor (41), al elevilor (34) şi al casnicelor (65).

Un alt fenomen, neagreat de către populaţie, era prezenţa unor trupe germane în oraş, cantonate încă din ultimele luni ale anului 1940. Acestea aparţineau Batalionului 16 Rezervă şi erau conduse de către Wetea Kotvoto. Adeseori s-au ivit conflicte între aceştia şi cetăţeni ai oraşului.

După intrarea României în războiul antisovietic, la 22 iunie 1941, în ceea ce priveşte starea de spirit a populaţiei, se disting două perioade. Cea dintâi, în care România a repurtat victorii importante pe front, războiul având şi o motivaţie religioasă-creştină, şi cea de a doua, de după dezastrul de la Stalingrad, când s-a luat în calcul o eventuală înfrângere a Germaniei şi aliaţilor săi. Retragerea succesivă a trupelor Armatei Române, începând cu luna februarie 1943, a creat o stare de spirit alarmantă, atât în rândurile populaţiei civile, cât şi ale autorităţilor militare, cu nuanţări pentru populaţia de origine etnică germană, destul de numeroasă în oraş.

„Foaia diecezană”, singura publicaţie săptămânală care mai apărea în Caransebeş, va publica numeroase articole dedicate „Războiului sfânt”, pornind de la definiţia comunismului, care, în concepţia celor mulţi, echivala cu distrugerea religiei, a familiei, a proprietăţii individuale şi a Statului, adăugând crimele produse în Basarabia şi Bucovina de Nord de către sovietici. Prin dezvăluirea unor fapte greu de imaginat, descoperite de către trimişii Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal şi Banat, inclusiv din eparhia Caransebeşului, în cele două provincii româneşti trecute prin rapt între frontierele URSS în vara anului 1940, dar şi în Transnistria, unde trăiau câteva sute de mii de români, se justifica participarea României la război.

Cetăţeni ai oraşului, înrolaţi în diferite unităţi militare, au participat la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iar publicaţia caransebeşeană a relatat despre reînhumarea soldatului-erou Hermann Mengai din Caransebeş, ucis în luptele pentru eliberarea oraşului Chişinău.

Asemenea cazuri se regăsesc consemnate în documente şi în presă, aceasta subliniind în mod deosebit eroismul ostaşilor din Regimentul 96 Infanterie din Caransebeş.

Oraşul Caransebeş s-a confruntat în anii de război cu o serie de probleme, unele destul de spinoase: amenajarea în principalele edificii şcolare din oraş a unui număr de 4 Spitale militare de zonă interioară (Spitale Z.I.) unde erau aduşi răniţii de pe front; reducerea cantităţii de lemne cu care era aprovizionată populaţia oraşului; greutăţi în aprovizionarea cu grâu, porumb, zahăr şi carne; lipsa produselor de încălţăminte; creşterea treptată a preţurilor la alimente; prestarea din partea elevilor şi studenţilor a muncii de război în instituţii, pe timpul vacanţei de vară; intensificarea propagandei prin radio de către posturile engleze, care furnizau ştiri despre mersul războiului; îngrijorări în rândul intelectualilor privind situaţia trupelor române de pe front.

O parte a populaţiei de origine etnică germană din oraş îşi manifesta în mod făţiş simpatia pentru Germania hitleristă, chiar cu ocazia unor sărbători naţionale române, precum era ziua de 10 mai 1943, când unii locuitori germani au arborat steaguri ale Germaniei, fapt neagreat de către autorităţi, refuzând să le înlăture chiar şi la intervenţia acestora.

În a doua jumătate a anului 1943 au apărut fenomene noi, care au fost urmărite cu îngrijorare. Astfel, în luna august au fost răspândite în oraş manifeste comuniste, cu îndemnurile „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” şi „Vrem pace cu sovietele!”. Pe unele case din oraş s-a scris „Vrem pace!”. Manifestele au fost răspândite de către o organizaţie a Uniunii Tineretului Comunist. Concomitent, Grupul Etnic German făcea propagandă pentru înrolarea ca voluntari în Armata Germană sau să muncească în fabricile din Germania.

Ofensiva Armatelor Sovietice, din primăvara anului 1944, care în luna aprilie a ajuns pe teritoriul României, a declanşat alte probleme de ordin social, pe care autorităţile administrative, cele bisericeşti şi populaţia civilă trebuiau să le rezolve.

Multe instituţii centrale – ministere şi departamente – au fost găzduite în oraş, asemenea şi unele întreprinderi economice. În satele din apropierea Caransebeşului, în Obreja, Glimboca, Zăgujeni şi Prisaca, au fost găzduite aproximativ 320 de persoane evacuate ca membri de familie ai funcţionarilor de la Ministerul Economiei Naţionale, pentru care aprovizionarea se făcea de la brutăriile şi magazinele alimentare din oraş.

Începând cu luna aprilie 1944 a crescut în mod semnificativ numărul refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, care necesitau ajutoare după ce şi-au părăsit propriile cămine.

Îngrijorările, semnalate şi de documente, erau legitime, avându-se în vedere o iminentă ocupare a României de către Rusia Sovietică, cu tot cortegiul de sancţiuni economice, presiuni politice, umilinţe şi alte măsuri care doar se bănuiau.

Constantin BRĂTESCU