(Continuare din numărul anterior)

Familia, casa, se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bunăvoie şi pentru totdeauna, pentru toată viaţa, dintre un bărbat şi o femeie. Unitatea dintre soţ şi soţie este icoana unirii dintre Hristos şi Biserică, aşa cum ne îndrumă Sf. Ap. Pavel când scrie celor din Efes: ,Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum Hristos a iubit Biserica Sa şi S-a dat pe Sine pentru ea”. (Efeseni 5, 25). Sf. Chiril al Ierusalimului stăruie asupra unui lucru pe cât de importanat, tot pe atât de neglijat, legat de familie. ,,Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi, a răsplăti ostenelile celor care ne-au dat viaţa şi a le procura din toată puterea cele trebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplăti cu mai mult decât acestea, totuşi, niciodată nu vom putea să-i naştem. Dacă se vor bucura de tihna procurată de noi, ne vor întări cu binecuvântările pe care ,în chip înţelept, le-a răpit Iacov”.

Familia trebuie să o considerăm a fi Biserica mică, cum o consideră Sf. Ioan Gură de Aur, în care se cultivă credinţa, dragostea, rugăciunea, smerenia şi toate virtuţile evanghelice. Însă familia trebuie să creeze mediul duhovnicesc în care să odrăslească şi să crească mlădiţele şi mădularele bisericii lui Hristos. Pentru aceea, părinţii trebuie să se roage acasă împreună cu copiii. Cel mai preţios dascăl al copiilor sunt părinţii. În zilele noastre, unui creştin îi vine greu să trăiască într-o lume plină de ispite şi obiceiuri păgâne de cele mai multe ori; dacă nu chiar păgâne, dar de cele mai multe ori străine de duhul evanghelic al Bisericii noastre strămoşeşti. Greutăţile sunt legate şi de faptul că un creştin familist trebuie să lupte duhovniceşte nu doar pentru sine, ci şi pentru familia lui – soţia şi copiii. Unii socotesc că e mai uşor să urmezi calea care duce la mântuire în doi, şi au dreptate; numai că trebuie să fie de acord comun; numai atunci se împlineşte şi se potriveşte ceea ce spune înţeleptul Solomon: ,,Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul” (Eccl.4, 9). Spuneam că părinţii sunt cei mai în măsură în educarea copiilor lor, şi ne întrebăm: care ar trebui să fie punctul forte în educarea unui copil? Sunt mame care se străduiesc a acorda copilului lor o cât mai bună sănătate, prin administrarea unei hrane cât mai bune. Altele se străduiesc a le da o educaţie care să nu le facă de ruşine, iar altele se străduiesc a dezvolta anumite talente la copiii lor, pentru a deveni oameni de înaltă sobrietate în societate. Socotesc însă că părinţii ar trebui să aibă un ideal mult mai înalt. Ei să se îngrijească a-şi creşte copiii în credinţă statornică, spre a fi mădulare vii ai Bisericii lui Hristos, ca Mântuitorul să ia chip în sufletele lor, iar copiii să-L iubească cel mai mult pe Dumnezeu şi pe aproapele său, scopul vieţii lor fiind dobândirea Duhului Sfânt, după învăţătura Sf. Serafim de Sarov.

Participând la oficierea sfintei slujbe a Cununiei şi ascultând anumite cuvinte din rânduiala acestei mari taine, care se adresează mirelui şi miresei, cât şi din citirea Sf. Scripturi, înţelegem o foarte înaltă concepţie creştinească despre căsătorie, considerându-o adevărata cale ce duce la sfinţenie. ,,Fericiţi toţi cei care se tem de Domnul, care umblă în căile Domnului” (Psalmul 127). Acestea sunt cuvinte ce se rostesc când cei doi tineri, femeie şi bărbat, păşesc în Sfânta biserică la Taina cununiei, şi prin aceste cuvinte se consideră că umblarea lor trebui să fie după voia Domnului, Cel care ne arată căile Sale.

Fiinţa umană este chemată la sfinţenie şi Biserica ne oferă această cale către Dumnezeu. Înţelesul încununării de la nuntă este legat de integrarea perechilor chiar în taina dragostei lui Hristos pentru Biserică. Sf. Ioan Gură de Aur, vorbind despre această dragoste, spune: ,,Să bage dar de seamă soţii, să bage de seamă şi soţiile; soţiile ca să dea dovadă de mare dragoste pentru bărbaţii lor şi nimica mai presus de bunăstarea acelora să nu pună; iar soţii ca să poată arăta mare cinste femeilor lor şi toate să le facă ca şi cum ar avea un suflet şi un trup. Căci aceasta este adevărata cununie, când întru ei lucrează o astfel de unire, când se află asemenea legătură strânsă, când o astfel de dragoste îi ţine legaţi laolaltă”. Într-un alt pasaj, Sf. Ioan Gură de Aur, subliniind legătura între unitatea în căsătorie şi dragostea reciprocă, zice: ,,Când iubeşti, celălalt este tu însuţi. Căci prietenia aceasta însemnează: cel ce iubeşte şi cel ce este iubit să nu mai fie două persoane aparte, ci oarecum un singur om, lucru ce nicicând nu s-ar putea întâmpla, fără numai din dragoste (…) Dragostea căsătoriei este un lucru ce întrece orice avuţie, căci nici un lucru afară de bunătăţile cereşti nu este mai de preţ decât a fi iubit de soţie şi a o iubi pe ea”. Ca unii care suntem chemaţi la sfinţenie conform învăţăturii Mântuitorului Hristos, să se ştie că mulţi dintre cei căsătoriţi au ajuns la sfinţenie chiar dacă ei rămân necunoscuţi Bisericii şi că există totuşi unii din cei căsătoriţi care, prin canonizare, au fost înfăţişaţi de Biserică ca pilde pentru toţi. Dacă astăzi am spune unui cuplu tânăr o pildă din vieţile Sfinţilor, s-ar întreba cu siguranţă cum pot oare Sfinţii cei din vechime să fie pilde pentru noi, cei de azi, căci vieţile şi felul lor de vieţuire, de trai, erau atât de deosebite de ale noastre. Sf. Grigorie de Nyssa ne lămureşte, zicând că împrejurările vieţii unui Sfânt nu se aseamănă în exterior cu ale noastre, spre a fi ziditoare şi a ne duce mai aproape de Dumnezeu. Poate că amintirea oricărui om cu viaţă deosebită ar fi de ajuns să împlinească nevoia noastră de a fi un sfeşnic călăuzitor şi de a ne arăta cum putem să ne aducem sufletul la limanul cel liniştit al virtuţii. Şi sugerează că, poate, tocmai din această pricină viaţa de zi cu zi a oamenilor slăviţi a fost însemnată în amănunţit ca, prin imitarea pildelor de dreaptă făptuire de mai înainte, cei ce urmează pe aceia să îşi poată călăuzi vieţile către bine.

Căsătoria, deci, ca un chip sfânt, trebuie păstrată neprihănită de lucrurile ce o pângăresc. Trebui să ne trezim din somn cu Domnul Dumnezeu şi să ne culcăm cu mulţumire şi rugăciune, mărturisind Sfânta Treime cu întreaga fiinţă, având credinţă în suflet şi înfrânându-ne trupurile întru împlinirea Evangheliei lui Hristos.

Arhid. Casian RUŞEŢ