Puţină lume cred că iubeşte mai mult decât mine muntele de cultură înalt până la cer al Rusiei, pe care cresc păduri cu frunze de pagini prin care vântul bate dinspre Ceaikovski spre Prokofiev, ori de la Rahmaninov la Şostakovici, cu toţii luaţi ca nişte puncte cardinale. Ţin minte că, în liceu, profesoara de Limba română m-a umplut de 3 şi 4 fiindcă în loc de Sadoveanu, pe care n-am putut niciodată să-l înghit, eu îl citeam pe Dostoievski şi n-a lipsit mult să rămân corigent la materia la care mă descurcam cel mai bine. Iar cu ocazia asta, autorul „Baltagului” şi al „Neamului Şoimăreştilor” a mai primit o bilă neagră de la mine, de parcă n-ar fi avut destule şi până atunci. Mai târziu, când ajunsesem să-mi măsor timpul liber în ţigări fumate pe fugă şi înghiţituri de cafea sorbite în grabă, am reuşit să citesc „Fraţii Karamazov” în vreo patru ani, în vană, între două săpuneli şi-un clătit pe cap. Cât despre Tolstoi şi Şolohov, pot să spun că pentru ei am făcut adevărate sacrificii, dar fiecare literă citită le-a meritat.
În privinţa muzicii, recunosc că gusturile mele nu sunt la fel de rafinate. Îmi place Ceaikovski, dar nu tot, ci doar câteva simfonii, pe ici, pe colo. La fel stau lucrurile şi cu Şostakovici. Mi-a plăcut însă mereu Katiuşa, încă de când am auzit-o prima oară cântată noaptea, târziu, în jurul unui foc de tabără, de nişte băieţi din Smolensk, şi m-am îndrăgostit de ea. Sunt 35 de ani de-atunci, dar n-am înşelat-o niciodată cu o altă melodie. Mi-a plăcut atât de mult încât, acum vreo 23 de ani, când în Moldova, în Transnistria de fapt, era război, am scris un editorial şi mi se pusese pata să-i pun titlul exact primul vers din Katiuşa. Şi, cum nu ştiam exact cum se scrie, vreo trei zile am umblat printre ruşii din piaţă până am găsit unul mai destupat la minte care să mă lămurească. Iar când în sfârşit i-am dus redactorului-şef articolul, nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. „Şi pentru «Rasţvetali iablani igruşî» n-ai dat tu trei zile editorialul? Nu mai zic nimic!”. Adevărul e că îmi permiteam să fac pe nebunul. Şi chiar făceam uneori.
Acum, parcă istoria repetă clasa, fiindcă n-a învăţat nimic din lecţia pe care Rusia i-a predat-o atunci. Şi dacă-mi amintesc eu bine articolul acela cu care m-am lăudat, în vremea aia dascăl era Boris Elţân, un biet învăţător de ţară în comparaţie cu profesorul universitar Vladimir Putin, care ne ia azi la întrebări. Şi, din păcate, văd că nici Germania, nici Franţa, nici Statele Unite, nici nimeni nu ne şopteşte nimic la subiectul „Deocamdată, Ucraina”, fiindcă cred că nici ele n-au învăţat lecţia. Şi, chiar dacă ar fi făcut-o, sunt sigur că ar ţine totul pentru ele şi-ar tăcea mâlc.
Dar, chiar şi aşa, mie tot îmi place să-i ascult pe Beethoven sau pe Bizet, să-i răsfoiesc pe George Eliot ori pe Faulkner, dar cred că mai degrabă la noi în zonă se aud acordurile lui Ceaikovski şi Şostakovici. Chiar dacă nu ne plac toate, ci doar câteva simfonii şi concerte, pe ici, pe colo…
Adrian CRÂNGANU
