Get Adobe Flash player

Vremea juraţilor

Vizualizari: 1044

Mi se pare că am mai spus asta, şi totuşi repet: oamenii nu contenesc să mă dezamăgească. Mă uit în jur şi de cele mai multe ori mă întristez. Eu am rămas acelaşi de-acum zece, douăzeci de ani, dar ei, oamenii, prietenii, cunoscuţii, s-au schimbat mult. Poate că eu sunt de vină pentru toate deziluziile, poate că eu am greşit atunci când am preferat să rămân pe loc, atunci când n-am ştiut să mă mişc odată cu ei, să mă adaptez la superficialitate, indolenţă, incultură şi prostie. Iar acum trag ponoasele. Nu e tocmai vesel să fii mai tot timpul trist.

Nici nu ştiu cu ce exemple să încep. Cred că am s-o fac cu cel mai apropiat, cu ceea ce am văzut chiar zilele trecute. Aşadar, în urmă cu câtva timp, am cunoscut nişte oameni (am să le spun aşa, cu toate că sunt departe de adevăratul sens al cuvântului). Să tot fie un an de-atunci. În perioada când i-am întâlnit eu, acei oameni îl bârfeau pe altul, îl desconsiderau şi nici măcar nu voiau să audă de el. Între timp, peste omul acela a dat norocul şi a reuşit să se ridice în doar câteva zile, printr-o simplă întâmplare, cât n-a făcut-o într-o viaţă. Mai departe e uşor de ghicit ce s-a întâmplat. Oamenii pe care i-am cunoscut acum un an, cu coloana vertebrală tare ca fularul, nu doar că au lins locul în care au scuipat luni întregi, dar l-au mai şi lustruit cu limba.

Al doilea lucru care m-a făcut să spun că oamenii mă întristează aproape în fiecare zi are legătură cu televizorul. Dacă ar fi să-i găsesc o definiţie, aş spune că e aparatul prin care respiră trei sferturi dintre români. Un fel de tub de oxigen. Şi un fel de colac de salvare fără de care cei mai mulţi s-ar îneca în marea de plictiseală, bântuită de furtunile inutilităţii lor, o mare căreia n-au să-i zărească niciodată ţărmul. Şi cred că nici nu vor asta. De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, nici nu mi le pot imagina pe vecinele mele de bloc altfel decât stând cât e ziulica de lungă cu gura căscată în faţa televizorului. Uneori, când mai butonez seara, după ce-mi termin lucrul, îmi mai scapă şi mie privirea peste subiectele zilei, luate la puricat pe toate canalele. Aşa mai aflu şi eu ce lucruri măreţe au făcut Simona Traşcă, Bianca Drăguşanu, Cornelia Catanga, Ami, Ina sau Amna, pe care, spre ruşinea mea, mereu le încurc, fiindcă eu îi ştiu mai degrabă pe Octavian Paler, pe Mircea Cărtărescu, pe Pleşu, pe Liiceanu, pe Hermann Hesse. Adică exact pe aceia pe care îi încurcă ele.

Şi ar mai fi ceva. Moda juriilor. În orice zi şi la orice oră aş deschide televizorul, dau cu ochii de un juriu. De cântat, de dansat, de gătit, de orice. Din punctul meu de vedere, juraţii aceia n-au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce trebuie să aprecieze, dar fac circ şi asta dă bine la telespectatori. Adică la acele trei sferturi de ţară care nu pot respira fără jurii şi se agaţă de ele ca de un colac de salvare aruncat în marea de plictiseală şi de inutilitate în care se bălăcesc. Şi care mă întristează.

Iar dacă se va găsi vreun juriu care să mă condamne pentru ce-am scris, nu-mi fac niciun fel de griji, şi asta din două motive. Pe de-o parte, mă amnistiază sau mă graţiază Parlamentul, după caz, iar al doilea motiv e şi mai simplu: nu vreau să fiu iertat!

Traducere