Get Adobe Flash player

Vesta galbenă

Vizualizari: 662

A trebuit să înceapă tămbălăul în Franţa ca să înţeleg, în sfârşit, că în adâncul sufletului eu sunt o Vestă galbenă. Mă mir că nu mi-am dat seama de lucrul ăsta mai demult, sau poate că uneori eram conştient că ceva nu-i în regulă cu mine, dar n-am ştiut să-i dau un nume acelei stări până n-au inventat francezii expresia asta. Mai mult decât atât, chiar am o vestă galbenă acasă, pe care o îmbrac de fiecare dată când mă duc la stadion şi, din spatele porţii, fac poze şi-mi notez în agendă fazele importante. Trebuie s-o port, ca să mă deosebesc clar de fotbalişti, mai ales dacă la vreun corner îmi vin idei şi intru în teren să dau şi eu cu capul ori să scot vreo minge de pe linia porţii. Recunosc că uneori mai am porniri din astea şi câte-un muşchi îmi mai zvâcneşte din reflex, fiindcă îmi place fotbalul şi-am suferit ca un câine atunci când doctorii mi-au interzis cu desăvârşire să mai fac sport. Trebuie, fiindcă sunt o Vestă galbenă. Una cuminte, care, atunci când un atacant mai trage după avioane sau vreun fundaş bagă câte-o chiflă şi mingea ajunge la ea, e foarte atentă cum o loveşte, fiindcă ştie că toţi jucătorii sunt cu ochii în patru, pentru că niciunuia nu i-ar conveni să scrie despre el şi să-l judece un prost care-şi dă cu stângu-n dreptu’, şi, chiar dacă arbitrul greşeşte la doi metri de ea, îşi înghite înjurătura, dar şi-o noteează în agendă, ca s-o treacă, mai elegant, în pagina de ziar.

Dar n-am fost întotdeauna aşa, fiindcă Vesta galbenă e mai mult o stare de spirit decât o haină, sau cel puţin aşa o înţeleg eu. Şi cred că de mic copil am avut una în dulap, dar nu mai ţin minte exact când am îmbrăcat-o prima oară. Nu sunt sigur, dar s-ar putea s-o fi scos de la naftalină în Armată, când, fiindcă i se pusese pata pe mine şi m-a alergat vreo cinci kilometri prin toate hârtoapele, cu echipamentul de război pe mine, i-am dat caporalului meu cu mitraliera în cap. Chestia asta m-a costat 15 zile de arest şi respectul pe care cred că mi-l poartă şi azi soldaţii din Batalionul Grăniceri Sighetu Marmaţiei.

Încurajat, bănuiesc, de fapta mea de vitejie, la vreo două săptămâni după ce m-am lăsat la vatră şi m-am întâlnit cu tatăl meu pe care nu-l mai văzusem de vreo patru ani, chiar dacă atunci nu mi-am dat seama, am îmbrăcat din nou vesta galbenă şi i-am suflat fumul de ţigară direct în nas, în timp ce el a făcut ochii cât cepele. Ştiam că era în stare să mă omoare dacă mă vedea fumând, la fel de bine cum ştiam şi că în fumul acela de Carpaţi fără filtru dădusem afară din mine toţi anii de umilinţe cu care tatăl meu m-a încărcat până a nu pleca în lume, de nebun.

Pe urmă am mai fost îmbrăcat cu ea de multe ori, în uzină, peste salopetă, sau peste sacou în redacţiile de ziar. Niciodată, însă, nici prima oară, nici după aceea, nu cred c-am făcut-o fiindcă eram eu al dracului, ci pentru că pur şi simplu n-am mai suportat mizeria, laşitatea, ticăloşia, ipocrizia, minciuna şi prostia din jurul meu. Şi, de fiecare dată, cred că nu eu m-am îmbrăcat cu ea, ci mai degrabă au avut grijă alţii să mi-o aşeze pe umeri. Eu doar am purtat-o.

La fel s-a întâmplat şi în Decembrie ’89, când n-am mai dat-o jos vreo săptămână. Începuse deja să miroase a praf de puşcă, a frică, a bucurie şi-a libertate, dar a fost cel mai plăcut parfum cu care m-am dat vreodată şi pe care încă îl mai simt uneori în nări.

Tot o Vestă galbenă îmi mai iau câteodată peste bluza de pijama în nopţile în care scriu editorialul, nu în toate, doar în cele în care îmi mai strecor, printre rânduri, nemulţumirile, şi îmi înăbuş în ele strigătele de disperare când îmi văd poporul îmbrăcat de la second-hand.

Spre deosebire de el, eu am şi în clipa de faţă o Vestă galbenă. E în baie, pe sârmă, pusă la uscat. Din câte ştiu eu, în martie, anul viitor, se reia campionatul.

Adrian CRÂNGANU

Traducere