Zilele trecute am fost martor la un mare, maaaare fâs. Al nu știu câtelea din ultima vreme. Dar să vă zic de ce spun asta.
E simplu. Fiindcă, cu fiecare zi care trece, văd tot mai des la televizor oameni din aceia despre care, când eram mai tânăr, mă întrebam, mirat, cum de-i rabdă Dumnezeu pe fața pământului. Pe-atunci erau doar vecini, cunoscuți, colegi ori simpli trecători pe stradă după care întorceam, uimit sau îngrozit, capul. Azi e vorba despre judecători, infractori de calibru greu spre care mi-ar fi frică să arunc și măcar o privire, sau politicieni. Vremurile s-au schimbat, însă nedumerirea mea în legătură cu inconștiența lor, cu lipsa aia de înțelegere a răului pe care-l fac, a rămas aceeași. Cu timpul, uimirea mea s-a mai domolit, fiindcă am înțeles că Dumnezeu nu are nicio legătură cu asta și că lor n-o să le taie niciodată factură. Cel puțin nu pe lumea asta.
Cel mai bun exemplu e petarda aia care, așa cum am spus, a fâsâit săptămâna trecută, în noaptea de joi spre vineri, atunci când au ajuns la DNA cei doi generali din SRI. Recunosc că nu mă gândeam că o să văd o bombă care să arunce toată țara în aer, nici vreo grenadă care să facă bum, fiindcă am învățat demult să nu-mi mai fac speranțe, nu fiindcă aș fi eu pesimist de felul meu, ci doar ca să mă feresc de dezamăgiri, dar nici la o biată pocnitoare, care, pe deasupra, a mai și șuierat trist, s-a zvârcolit un pic pe pământ și s-a stins, nu mă așteptam.
Cu toate astea, m-am instalat comod în pat și, când simțeam că chiar îmi pică ochii în gură de somn, fugeam în bucătărie și fumam repede o țigară, să nu cumva să pierd exact punctul culminant al nopții. Am butonat pe toate canalele, chiar și pe alea pe care telecomanda făcuse deja păianjeni, în ideea să aflu cât mai multe, mai ales că peste zi fusesem plecat și nici măcar nu pornisem televizorul. Pe unele posturi se făceau pronosticuri, pe altele de-a dreptul pariuri cu ce-o să se întâmple. Unii ziceau că au să-i scoată cu lanțuri la mâini și cu ghiulele de câte o tonă legate de fiecare picior, alții că au să-i jupoaie de vii în fața camerelor de luat vederi sau că plutonul de execuție e deja pe drum și-au să-i împuște acolo, pe loc, să fie de învățătură de minte pentru alții, ba chiar cred că unul a spus că galerele îi aşteaptă, iar altul că s-a hotărât să le fie lăsate pe masă două pistoale cu câte un glonț pe țeavă, ca să și-l tragă ei demni, ca niște generali ce sunt, în scăfârlii.
Și m-am tot uitat așa, mai întins pe pat, mai în bucătărie, la o țigară, cu urechea ciulită la televizor, până pe la două jumate, când m-a ajuns oboseala de peste zi și m-a doborât somnul. Nu mi-am făcut însă griji, fiindcă eram sigur că, și cu televizorul stins, tot am să aud cum bubuie nucleara în justiție, iar eu am să sar drept în fund și-am să mă frec la ochi neîncrezător că a doua revoluție a făcut deja primii pași.
Dimineață, primul lucru pe care l-am auzit a fost că sentința e un amețit de control judiciar, adică exact un pic mai mult decât nimic. Și mi-am zis, pentru a nu știu câta oară, că poate nu e bine că justiția e chiar atât de oarbă. Știu de la mine că, atunci când mă trezesc noaptea și nu nimeresc butonul lămpii de lângă pat, în drum spre baie mai trag câte-un șut la vreun scaun de mi se-nvinețește unghia și-mi pică sau dau cu capul în vreo ușă de-mi iese în frunte un cucui cât toate zilele.
Acum, că am terminat, trebuie să mă gândesc și la un titlu. Așa fac întotdeauna. Nu știu cum și de ce, în urmă cu câteva minute mi-a venit în minte un film vechi, „Noaptea generalilor”, cu Peter O’ Toole, unul infinit mai bun decât ăsta prost pe care vi l-am povestit, apoi imediat altul, fără nicio legătură cu primul, „V de la Vendetta”, celebru pentru măștile alea albe cu chip de bărbat, un fel de muschetar cu mustăcioară care zâmbește zeflemitor, măști care se găsesc acum pe toate drumurile. Și dacă tot am ajuns cu gândurile aici, îmi dă prin cap că poate și justiția s-a aplecat și a luat una de pe jos. Ca să ne râdă-n nas.
Adrian CRÂNGANU