Săptămâna trecută, ameţit de vârtejul de culori cu care toamna desena copaci pe Culoarul Timiş-Cerna, la un moment-dat am aţipit pe bancheta din spate a maşinii conduse de prietenul meu. Nu ştiu cât timp am moţăit aşa, dar bănuiesc că nu prea mult, fiindcă, probabil că neînţelegând de ce nu mai dau niciun semn de viaţă, amicul meu m-a întrebat dacă-mi plac păsările şi mi-a arătat cu degetul, prin parbriz, ceva. Cu ochii înceţoşaţi, abia am reuşit să desluşesc în faţă, sus, un V pe care, după ce lăsase pensula din mână, toamna l-a scris cu un stilou cu peniţă de aur ruginit pe cerul ca cerneala.
Până să mă dezmeticesc cum trebuie, prietenul ăsta al meu a trebuit să mă întrebe de două ori dacă sunt raţe sălbatice şi unde pleacă. I-am răspuns că sunt cocori şi se duc unde văd cu ochii, fiindcă, probabil, până şi ei s-au săturat de noi. Cum nu m-a luat în serios, i-am spus că prin Africa, pe undeva, unde e cald când la noi e iarnă. Şi pe urmă cum găsesc ei drumul înapoi spre casă? La întrebarea asta am ridicat din umeri, dar cum el nu putea să mă vadă, i-am şi spus, de acolo, din spate, adevărul: că habar n-am.
Îmi simţeam gura uscată după puiul de somn pe care numai ce-l trăsesem, aşa că m-am prefăcut foarte interesat de stolul acela căruia nu-i înţelegeam forma, tot aşa cum, oricât am încercat să găsesc prin cărţi sau pe internet o explicaţie pentru minunea întoarcerii berzelor în cuibul de pe stâlpul din faţa casei bunicilor, n-am reuşit. Adevărul e că m-au fascinat întotdeauna păsările, şi mai ales rândunelele, care, cu căpşorul lor minuscul şi cu creierul nu mai mare decât un bob de mazăre, zboară câteva mii de kilometri şi se întorc mereu în acelaşi loc, cu o precizie de câţiva microni, în vreme ce unii parlamentari doar cu mare greutate reuşesc să nimerească ditamai uşa când vor să iasă dintr-o încăpere, şi cu toate astea lumea îi votează în continuare.
Aşa cu păsările astea. Cât despre mine, cu ochii tot pe cer, la vârful acela de săgeată trasă dintr-un arc pe care toamna şi l-a plăsmuit într-o vale adâncă dintr-un corn de cerb, m-am gândit că poate nici n-am greşit prea mult atunci când i-am spus prietenului meu că până şi cocorii s-au săturat şi nu mai vor să aibă de-a face cu noi. Încercam să găsesc un motiv pentru care să fi rămas aici, dar n-am fost în stare.
Pur şi simplu n-avem cu ce le cumpăra zborul. Poate cu o mână de covid, cu două săptămâni la ATI şi trei gaiţe la televizor care scot babele la pupat de moaşte şi dau din aripi prin pieţe, dar tare cred că ar strâmba din ciocuri la aşa răsplată. E însă tot ce cred că ne-a mai rămas şi asta nu înţeleg ei, cocorii.
Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, eu am să mai spun ceva. În ultima vreme, am stat de vorbă cu câţiva oameni care au fost infectaţi cu SARS-CoV-2. În ochii niciunuia n-am reuşit să citesc un cuvânt măcar atunci când îmi povesteau, ci doar nişte mâzgăleli, tot aşa cum bănuiesc că tulbure a fost şi privirea mea acum vreo 20 de ani, când am avut experienţa aia de decorporare despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc, darămite să mai şi scriu. Nu mă întrebaţi dacă cred că am păşit în lumea de dincolo, fiindcă n-aş şti ce să răspund. Normal, nu cred că ea există, dar prin ce-am trecut în vizita aia în ţinutul de nicăieri şi de niciodată, nu cred că aş putea să descriu în cuvinte, nici dacă aş fi de o mie de ori mai iscusit în mânuirea lor. Deci nu mă întrebaţi pe mine. Întrebaţi-i pe ei.
Trebuie să închei, dar înainte de asta mă duc în bucătărie să fumez o ţigară. Mă uit pe fereastră şi alung fumul cu mâna, ca să văd mai bine stelele ca nişte gămălii de ac care împung cerul ca cerneala. Şi să caut în noapte un cocor care să-mi dea un titlu.
Adrian CRÂNGANU
