S-ar putea ca, până la urmă, rândurile astea să le scriu doar pentru mine, ca pe nişte simple gânduri într-un jurnal. Iar dacă lucrurile au să stea altfel decât cred eu acum şi ziarul va apărea, totuşi, promit că n-am să schimb o literă din articolul ăsta. Spun asta fiindcă până joi se pot întâmpla multe, iar azi e abia sâmbătă. Ca să dau doar un exemplu, mă gândesc că până atunci cineva ar putea interzice unele lucruri, iar ziarul n-ar mai avea cum să ajungă de la Cluj, unde e tipografia, la Caransebeş. Scriu, aşadar, pe de o parte ca să simt că-mi fac datoria până în ultima clipă, iar pe de alta ca să fiu cu conştiinţa împăcată că am luptat până la capăt. Iar dacă lucrurile au să se îndrepte vreodată, rândurile astea au să fie o mărturie despre cele mai grele clipe prin care au trecut în ultima vreme şi omenirea, şi fiecare dintre noi în parte. Dacă nu va fi aşa, vor rămâne doar nişte cuvinte neştiute de nimeni, înşiruite pe o foaie mototolită şi aruncată la coş, sau ascunse, după aceea, într-un fişier în vreun calculator pe care nu-l va mai porni nimeni, niciodată.
Ce mă miră cel mai tare e că scriu cu o linişte, ba chiar cu o seninătate de care nu mă credeam în stare. Am mai trecut prin clipe când, seara, nu eram deloc sigur că am să apuc dimineaţa, însă atunci boala mă înrăise în aşa hal încât ţin minte că m-a scos din sărite şi zborul unui fluture care s-a aşezat, până la urmă, pe spătarul băncii pe care mă ascunsesem ca să-mi savurez singurătatea. Acum e altfel, şi n-aş putea să spun de ce. Braţele cred că îmi atârnă moi pe lângă corp, iar eu stau şi aştept ceva ce nu pot împiedica să se întâmple, fiindcă n-are nicio legătură cu mine.
Tot ce stă în puterile mele e să încerc să nu-mi fac planuri cu bătaie mai lungă de două săptămâni, fiindcă nu îndrăznesc să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla după aceea. Cu visele, care nu ascultă de mine, lucrurile stau altfel, dar asta e altă poveste. Deocamdată, pot să spun că azi am fost şi eu, în sfârşit, la cumpărături. Mi-am luat trei conserve de carne, cinci de pateu, din alea micuţe, un borcan de castraveţi muraţi, un kil de orez, unul de zahăr, două pachete de biscuiţi, o pungă de macaroane şi o sticlă de apă minerală. Au încăput toate în plasa cu care aş putea să mă pregătesc, ca atâţia alţii, să aştept Apocalipsa. De fapt, mi-am umplut-o doar de frică să nu mă trezesc, peste vreo săptămână, că o să mor de foame cu buzunarele pline, în magazinele goale.
În rest, ce să fac, aştept. Cu toate câte se întâmplă în jurul meu, totuşi râd, dorm, mănânc, beau cafea şi fumez, citesc, scriu, mă enervez, mă mai şi-ntristez uneori, ridic din umeri, mă plimb, mai schimb un bec care se arde, cu toate că ştiu că, după aceea, nimic nu va mai fi ca înainte.
Şi, totuşi, sunt liniştit. Nici măcar pe cei care dau buzna în ţară nu mă pot supăra, orice ar face. Poate că mi-am consumat supărarea în anii în care am scris despre ei vrute şi nevrute şi i-am făcut în fel şi chip, iar acum, când viaţa îmi dă dreptate, sunt parcă prea obosit ca să mă pot bucura de o victorie otrăvită şi târzie. Nici măcar nu-i condamn pentru ceea ce fac, fiindcă n-am avut niciodată aşteptări de la ei. Nici măcar una. Nu pot însă nici să le plâng de milă, cum se întâmplă pe la televizor şi mai ales pe la radio, unde tot felul de comentatori îneacă microfonul în lacrimi vărsate de grija lor. Nici să le spun fraţi nu pot, fiindcă nici eu n-am fost, nicicând, fratele lor. M-au considerat întotdeauna prea prostovan şi nedescurcăreţ pentru familia lor. În fine…
Asta e prima şi, probabil, ultima pagină de jurnal pe care am scris-o vreodată, şi pe care am promis că n-am s-o modific. Dar să vedem ce-o să fie joi.
Adrian CRÂNGANU