Trebuiau să poarte un nume



În ultima vreme, ori de câte ori am avut puţin timp liber, şi asta înseamnă ca mintea să nu-mi fie ocupată cu scrierea vreunui articol sau cu vreo machetă de pagină ori cu vreun telefon sau mai multe de dat, m-am tot întrebat cum poţi, din miile de cuvinte care-ţi trec prin cap, să numeşti ţara în care vreo opt milioane de oameni se uită cu gurile căscate, ore întregi, în fiecare zi, la Vulpiţa şi Viorel. Sau ţara în care bătrânii înţeleg prin demnitate să tremure pentru 20 de bani în plus şi să nu priceapă în ruptul capului că România a ajuns o mârţoagă care nu mai poate nici măcar clinti din loc căruţa cu sacii de pensii. Ca să nu mai vorbesc de ţara în care ANAF-ul a reuşit să recupereze doar cinci la sută din averile uriaşilor corupţi sau în care justiţia, scrisă intenţionat cu literă mică, scapă basma curată, la foc automat, pe orice ticălos care fură mai mult de trei lei, şi muşamalizează cu un dispreţ inimaginabil dosare care ne dor până în măduva oaselor.
La prostiile astea mă gândesc eu în puţinul timp liber pe care-l am. Dar nu mă mir, fiindcă, de la o vreme-ncoace, încrederea mea în tot ceea ce înseamnă stat, cuvânt pe care în alte condiţii l-aş scrie corect, cu literă mare, dar nu azi, e Zero. Mi-am pierdut-o aşa cum, în copilărie, mi-am pierdut-o în forţele proprii, de lucrul ăsta ocupându-se cu multă sârguinţă tatăl meu. Ajunsesem, atunci, până într-acolo încât, la şcoală, mâna îmi tremura pe stilou şi la fotbal piciorul nu mai asculta nicicum de mine. Credeam şi eu deja că n-am pic de minte şi că niciodată n-o să se aleagă nimic de mine. Cam tot aşa mă simt şi azi, numai că de data asta nu e tata cel care mă umileşte, ci statul scris cu literă mică, de care vorbeam puţin mai înainte.
Cu toate astea, nu-i port pică atât cât ar trebui. Nici nu-l urăsc, nici nu-l iubesc. Îmi e la fel de indiferent pe cât îi sunt şi eu lui. Nici pe politicienii din care e făcut nu sunt supărat foarte tare, fiindcă ştiu că n-au cum să fie altfel din moment ce-au fost votaţi de acele opt milioane de lobotomaţi care se uită cu sufletul la gură, în fiecare zi, la Vulpiţa şi Viorel. Câteodată recunosc că mă mai enervez pe ei, mai ales atunci când fură şi scapă, dar asta numai fiindcă eu văd lucrurile puţin altfel. Mie nu mi-a păsat niciodată şi nu-mi pasă nici acum, nici cât negru sub unghie, de bani. Nu intru acum în amănunte cum am ajuns să fiu aşa, dar tocmai de aia eu consider că hoţomanul de politician, pe care e de la sine înţeles că justiţia n-o să-l atingă nici măcar cu o floare, nu mi-a furat, să zicem, 15 sau 20 de milioane de euro, ci de speranţe. Şi sunt cu atât mai dezamăgit de toate astea cu cât bugetul meu de vise a ajuns la fundul sacului.
N-am dreptate? Eu zic că tot ce-am scris până acum e corect dacă lăsăm la o parte metaforele şi unele epitete, dar numai unele. Păi ce ţară-i aia în care guşaţii, burtoşii şi nătângii, ba chiar, în unele cazuri, şi nebunii de legat din fruntea ei ne îndoapă cu COVID doar pentru un vot în plus, pe care speră să-l primească de la nedecisul care o să se uite mâine sau poimâine la Vulpiţa şi Viorel?
La întrebările astea, şi la încă multe altele, am tot încercat să găsesc un răspuns în timpul în care nu am mintea ocupată cu scrierea unui articol ori cu vreo machetă de pagină, şi cred că până la urmă am reuşit, dar pentru asta mă văd nevoit să-l parafrazez pe Marin Sorescu. Aşadar, pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus România.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu