Adrian CRÂNGANU
De multe ori, şi parcă tot mai des în ultimul timp, de când bătrâneţea îşi pune tot mai tare pecetea pe purtările ei, mama face unele gesturi pe care cu greu le pot înţelege. Altă dată, spune unele lucruri care, în mod normal, probabil că m-ar scoate din minţi prin naivitatea ori prin lipsa lor de discernământ. Când suntem, însă, aproape de a ajunge la ceartă, e de ajuns să mă gândesc, nu mai mult de câteva clipe, că ea m-a crescut, ea m-a schimbat când eram mic, ea m-a hrănit, m-a dus de mână ori m-a ridicat în braţe şi m-a ajutat să urc în tren când am plecat în prima mea vacanţă în afara oraşului, ca să mă liniştesc ca prin minune. Vocea mi se înmoaie şi privirea mi se îmblânzeşte. N-aş putea niciodată să strig la ea.
Să încerc, însă, să o conving de unele lucruri, asta pot, deşi, mai întotdeauna, tentativele mele se dovedesc a fi sortite eşecului. Subiectul cel mai sensibil, în discuţiile noastre, se referă la pensii. Oricât m-aş strădui eu să-i explic ce şi cum, cu oricâte argumente aş veni, ea o ţine una şi bună pe-a ei: că banii sunt puţini şi abia-i ajung să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta. A devenit din cale afară de zgârcită şi face exact aceleaşi lucruri pe care, în urmă cu 30 de ani, le condamna când le vedea la alţi bătrâni. De cele mai multe ori mă doare când o văd că e aşa, însă, oricât am încercat, nu am reuşit şi mă tem că nici timp nu mai am timp s-o schimb. Îi accept ultimii ani de viaţă, aşa cum şi ea mi i-a acceptat pe primii din viaţa mea.
Cu toate astea, uneori mă mai enervez pe ea. Ca să înţeleagă mai bine cum stau lucrurile, ca să priceapă cu adevărat ce se petrece în jurul ei – îi mai spun din când în când –, ar trebui să se mai uite şi ea la ştiri, la televizor. Îmi răspunde, întotdeauna, cu o resemnare care pur şi simplu îmi ridică tensiunea, că e prea bătrână ca să mai înţeleagă ceva, şi mai ales când vine vorba de politică. Atâta ştie: că din amărâta aia de pensie, pentru care a lucrat aproape 40 de ani, i-au tăiat o bucată. N-are, însă, ce să facă… Se descurcă cum poate…
Tocmai de-aceea, cred că amândoi evităm să vorbim despre toate astea atunci când ne întâlnim. Sunt, uneori, însă, momente stânjenitoare, când, după ce eu o întreb ce mai fac foştii mei prieteni din copilărie care au rămas în bloc, iar ea îmi povesteşte ultimele bârfe de pe scară, despre oameni pe care, de cele mai multe ori, nici măcar nu-i cunosc, pentru că eu m-am mutat de la ea acum vreo 25 de ani, tăcem. Ultima oară, cred că săptămâna trecută a fost asta, ca să umple golul, şi ca să nu işte iar o discuţie în contradictoriu, mi-a vorbit despre ce-a mai văzut la televizor, cum i-au furat nu-ştiu-cărei-vedete poşeta şi alte prostioare. Pe urmă m-a întrebat ce părere am despre Dan Diaconescu, dacă o să ajungă sau nu preşedinte. Am dat doar din mână, iar ea încurajată, cred, de gestul meu, a concluzionat: ,,Nu ştiu, dar el nu s-a uitat niciodată în oglindă?”.
Anul viitor, şi celălalt, mama va merge şi ea la urne. Şi pentru că e bătrână şi bolnavă, eu mi-aş dori din tot sufletul să voteze, indiferent pe cine va pune ştampila. Chiar şi pe Dan Diaconescu.
