Get Adobe Flash player

„Toate sunt umbră și vis”


Credința îl ajută pe om să facă „filosofia vieții”, adică să realizeze faptul că, odată ce ne naștem, vom și muri, că în însuși actul nașterii noastre este prezent potențial și anticipativ cel al morții noastre trupești, al „trecerii”. Că, născându-ne, murim puțin câte puțin, iar murind lumii acesteia, ne naștem unei vieți mult mai înalte. Iar această credință, devenită pentru el cea mai puternică certitudine, își ordonează viața lumească din perspectiva dobândirii vieții celei veșnice.
Cum trăim, așa vom și muri, de aceea trebuie să cerem cu stăruință „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos…”.
Numai meditând asupra celor viitoare, omul își dă seama de scurtimea acestei vieți și conștientizează valoarea infinit superioară a vieții veșnice, dar în același timp această gândire la cele viitoare nu este una care paralizează voința și puterile umane, ci le conduce spre adevărata lor lucrare, de sprijinire a operei de dobândire a mântuirii.
La baza acestei cugetări stă mai întâi o adâncă înțelegere a acestei vieți. Sfinții Varsanufie și Ioan ne îndeamnă: „Adu-ți aminte că vom părăsi fără voie lumea și că viața noastră nu e lungă. Căci ce este viața omului? N-avem siguranța că vom trăi în lumea aceasta nici de dimineața până seara. Să părăsim cu voia lucrurile de aici, ca să avem răsplata pentru aceasta. Să ne alegem mai bine negrija de lucrurile pământești, cei ce dorim să ne arătăm feței lui Dumnezeu…” (Scrisori duhovniceşti, Filocalia Vol. XI).
Gândul sau meditarea la cele ce urmează după moarte se manifestă în două forme generale: fie ca o gândire la pedepsele pe care le vom primi pentru faptele și păcatele noastre nemărturisite și pentru care nu am dobândit iertarea, fie ca o trăire anticipată a bucuriei răsplatei pentru ostenelile și faptele noastre bune. Pe cea dintâi, Sfântul Marcu Ascetul o numește „frica gheenei”, pe cea de-a doua „dragostea Împărăției”.
Gândul acesta la moarte și la pedepsele pe care le vom primi cei păcătoși trebuie să fie un îndemn spre pocăință permanentă, care să însoțească toate faptele noastre. Cu această amintire trebuie să ne culcăm, seara, și tot cu ea în minte, să ne trezim și să ne parcurgem timpul zilei și al vieții. Locul viețuirii acesteia să ne fie „mormânt înainte de mormânt”. Iar aceasta trebuie să ne facă mai buni, mai credincioși, mai sensibili la suferințele, durerile și lipsurile semenilor noștri.
Viața să ne fie o pregătire pentru ceea ce va urma. „Să-ți fie întinderea în pat – spune Sfântul Ioan Scărarul – chip al zăcerii tale în mormânt și vei dormi mai puțin. Desfătarea de la masă să-ți aducă aminte că vei fi hrană dureroasei desfătări a viermilor și te vei desfăta mai puțin. Nici când te împărtășești de băutura apei, să nu uiți de setea din văpaia aceea veșnică și negreșit vei sili firea la cumpătare. Iar când suferim necinstea cinstită și ocara și cearta întâistătătorului, să ne gândim la înfricoșata hotărâre a Judecătorului și vom înjunghia întristarea și amărăciunea fără judecata adunată în noi, cu blândețea și răbdarea, ca și cu un cuțit cu două tăișuri”.
Iar Sfântul Isaac Sirul, acest poet al nevoințelor, ne îndeamnă: „Când te apropii de așternutul tău, zi către el: «O, așternut, poate noaptea aceasta mi te vei face mormânt. Și nu știu de nu cumva în loc de somnul vremelnic va intra în mine, în această noapte, somnul cel veșnic»”.
La fel, în slujba prohodirii sufletelor celor plecate dintre noi auzim: „Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis, că în deșert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim, unde împreună sunt împărații și săracii…” sau „Deșertăciuni sunt toate cele omenești. Câte nu rămân după moarte? Nu merge cu noi bogăția, nu ne însoțește mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier…”.
În stihirile Sfântului Ioan Damaschinul citim: „Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este aurul și argintul? Unde este mulțimea slugilor și strigarea? Toate sunt țărână, toate cenușă, toate umbră…” sau „Adusu-mi-am aminte de proorocul care strigă: eu sunt pământ și cenușă, și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul…”.
Cugetarea adâncă asupra vieții și asupra sfârșitului ei, asupra Judecății care îi va urma, ar trebui să constituie pentru noi îndemnuri vii de a ne conforma vieții idealului creștin, de a ne face totul și a da totul pentru a dobândi adevăratele bogății și comori – cele cerești și veșnice –, iar calea spre această bogăție spirituală este iubirea, în forma ei cea mai înaltă – milostenia și punerea vieții noastre pentru aproapele.
Pr. Petru PAICA

Lasă un răspuns

Traducere