Get Adobe Flash player

„Nu este normal ca, într-un județ, Statul să fie cel mai mare angajator!”


În recenta şedinţă a Comisiei de Dialog Social, preşedintele Filialei Caraş-Severin a Uniunii Naţionale a Patronatului Român, Dumitru Micu, a prezentat o informare privind modul în care văd patronatele ieșirea din situația economică deficitară din județul nostru, unul în care agenții economici care oferă servicii sunt mai mulți decât cei care au ca obiect de activitate producția.
În raport se arată că județul Caraş-Severin are o suprafață de 8.514 kmp (3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării) și cuprinde două municipii, şase orașe, 69 de comune și un total de 287 de sate.
Populaţia numără peste 320.000 de locuitori, iar șomajul este de 3%. La nivelul anului 2015, la nivelul județului erau peste 53.000 de salariați, din care 2.200 în agricultură, 18.200 în industrie, 15.800 în industria prelucrătoare și 4.500 în construcții. Restul de salariați își desfășurau activitatea în domenii care generic pot fi incluse în sfera serviciilor.
Datele au fost preluate din statisticile Regiunii Vest din care face parte și județul nostru. Din cele patru județe ce compun regiunea Vest, Caraș-Severinul ocupă locul al patrulea, ultimul, în toate statisticile economice și sociale, dar această clasare are ca principală cauză faptul că judeţul are cea mai scăzută populație.
La nivel național, într-un clasament al județelor bogate și sărace, calculat după PIB-ul/locuitor, Caraş-Severinul se clasează în zona de mijloc, ocupând locul 20-21.
„Prin această prezentare a unor date statistice am încercat să scot în evidență faptul că, deși nu ne comparăm cu județele bogate ale țării, la situația economico-industrială de la care am pornit în anii 90, parcursul nostru economic s-a circumscris în ceea ce s-a întâmplat la nivelul întregii țări, când industria românească a fost anihilată aproape în totalitate. Județul Caraș-Severin a fost un județ puternic industrializat, cu întreprinderi de renume și prestigiu în țară și Europa, și cu o puternică industrie extractivă. Din păcate, în politica dinainte de 1989, industria metalurgică reprezentată de Combinatul Siderurgic Reşiţa nu a mai prezentat interes, construindu-se alte combinate siderurgice la Galați, Târgoviște și Călărași, pentru Reșița nemaiexistând resurse pentru retehnologizare. În aceeași situație s-a aflat și UCM Reșița, care a fost orientată pe o producție de mică serie și unicate, având doar sectorul de motoare Diesel și motoare electrice ca producție de serie, cu o reducere semnificativă a dotărilor cu mașini-unelte performante. În aceste condiții, după anul 1990, schimbându-se sistemul economic, aceste unități s-au lovit de mari greutăți economico-financiare, CSR-ul era o unitate energofagă, industria extractivă consuma resurse puternice, care nu mai erau subvenționate de Stat, condiții în care aceste unități și-au redus activitatea și unele au fost închise, atrăgând după ele pierderea unor piețe de desfacere, depopularea unor zone ale județului, reducerea veniturilor, în general recesiune. Practic, de aici s-a pornit, și, astăzi, după 30 de ani, ne aflăm la nivelul datelor statistice prezentate mai sus”, se arată în document.
În ceea ce priveşte soluţiile, se pare că puțini au un răspuns concret, dar sunt numeroase puncte de vedere potrivit cărora I.M.M.-urile sunt un motor al societății, generatoare de bunăstare materială și creatoare a clasei mijlocii, stabilizator al activității economice și politice pentru toate țările cu o economie concurențială. Se remarcă tendința de creștere a numărului total de I.M.M.-uri, paralel cu sporirea numărului de întreprinderi productive, ritmul de creștere a întreprinderilor mici și mijlocii fiind superior, ceea ce a condus la creșterea permanentă a ponderii acestor unități, în detrimentul întreprinderilor cu peste 250 de salariați.
Contribuția întreprinderilor mici și mijlocii la dezvoltarea economică este în funcție de tipul de activitate în care se încadrează și care a dus la următoarele concluzii: I.M.M.-urile sunt concentrate spre activitatea comercială cu ridicata sau cu amănuntul, dar și spre tranzacțiile imobiliare, închirieri și activități de servicii prestate în special întreprinderilor; activitatea productivă din industrie deține o pondere relativ redusă în totalul I.M.M-urilor, de circa 11%; activitatea de hoteluri și restaurante se menține relativ la același nivel; serviciile de sănătate și asistență socială sunt slab reprezentate; există tendința de formare a unor I.M.M.-uri în industria energetică, de gaze și apă, dar acestea sunt de fapt un fel de ,,căpușe” care nu fac decât să mărească în mod artificial tariful la energie, gaze și apă; se înregistrează o tendință de creștere a ponderii întreprinderilor mici și mijlocii ce au în activitatea lor tranzacțiile imobiliare, activitate care nu creează noi bunuri și, prin urmare, nu contribuie la creșterea avuției unei națiuni.
În ceea ce privește situația proporției producție/servicii, fără a avea la dispoziție statistici oficiale, pare că societățile comerciale din domeniul serviciilor le depășesc pe cele de producție, dar ca număr de salariați sunt apropiate.
„De ce servicii și nu producție? Este o dilemă la care voi încerca câteva răspunsuri. O unitate de producție industrială presupune o investiție majoră în tehnologie și, implicit, accesarea de personal calificat și înalt calificat. Producția realizată este adresată în principal pieței externe, unde este o concurență acerbă, iar pentru a funcționa, managementul trebuie să fie performant. Sistemul financiar-contabil trebuie să funcționeze și să previzioneze la un înalt nivel, având în vedere că societățile de producție industrială au probleme curente cu cash-flow-ul. Pentru menținerea clienților trebuie respectate condițiile de calitate a materialelor și manoperei, orice refuz creând costuri suplimentare. Pentru alte tipuri de unități de producție (prelucrare lemn, alimentară, creștere animale etc.), anumite probleme legate de personal sunt mai ușor de realizat, nivelul de calificare fiind de regulă mediu, piețe de desfacere găsindu-se mai ușor, criteriile de calitate realizabile relativ ușor. De regulă, unitățile de producție au cam aceleași probleme: personal calificat, cash-flow-ul, finanțare pentru dezvoltare, menținerea pieței”, afirmă Dumitru Micu.
În ceea ce priveşte societăţile de servicii, acestea au un personal mai redus, cu nivel de calificare de regulă mediu. Majoritatea cursurilor de calificare și recalificare sunt în domeniul serviciilor, fapt ce favorizează accesarea forței de muncă. Forma juridică în baza cărei funcționează poate fi mai simplă (PFA, ÎI etc.), ușurând gestionarea afacerii și obținerea de profit. Programele guvernamentale de tip start-up, prin valoarea lor (aprox. 40.000 de euro), favorizează înființarea de societăți în domeniul serviciilor. Probleme ce apar în funcționarea acestora sunt legate de faptul că există tentația de a folosi forță de muncă la negru, de a comite o serie de fapte de natură infracțională (evaziune, la contracte cu firme de stat etc.), riscul de a-și întrerupe activitatea relativ rapid, iar oferta salarială este de regulă la nivelul salariului minim sau cel mult mediu.
„Concluzia este că ambele tipuri de activități economice pot aduce beneficii, atât personale, cât și sociale, prin crearea de noi locuri de muncă, oferirea unor salarii corespunzătoare și îmbunătățirea calității vieții cetățenilor prin serviciile oferite.
O a doua concluzie este că un rol important în dinamizarea activității economice revine administrației județene, reprezentanților guvernului în teritoriu și administrațiilor locale. Și aici sunt unele puncte sensibile care au și-au găsit rezolvarea și care dovedesc că, economic, nu funcționăm în parametrii normali, astfel: nu este normal ca într-un județ Statul să fie cel mai mare angajator; nu am sesizat existența unui plan sau o direcție de dezvoltare a județului pe o perioadă mai lungă (5-10) ani; promovarea în funcții de conducere a unor societăți din subordinea Statului, a unor persoane controversate sau în diferite faze ale unui proces penal; nedarea în funcțiune a Deponeului de la Lupac, determinând administrațiile locale la cheltuieli suplimentare și la comiterea de fapte de natură infracțională (aruncarea și incendierea deșeurilor pe câmp, decontarea de curse fictive etc.); cea mai serioasă problemă este situația UCM Reșița. De aproape 10 ani societatea este în insolvență și nu s-a rezolvat nimic, punându-ne, firesc, întrebarea: de ce?, și nimeni nu poate da răspunsul la o întrebare simplă: cine este proprietarul? Din ce ni s-a spus până acum, proprietarul este o căsuță poștală dintr-un bloc din Zurich! Dacă s-ar rezolva problema UCM Reșița, producția industrială va conduce serviciile în economia județului”, se mai arată în informare.
Bogdan NAUM

Lasă un răspuns

Traducere