Get Adobe Flash player

Tatăl lui Vlad

Vizualizari: 443


Eu n-am crescut niciodată la umbra cuiva. Nu fiindcă, în arşiţa copilăriei, n-aş fi căutat-o din când în când, sau, mai târziu, când m-am apucat de scris, nu mi-aş fi dorit ca, prin pădurea de prozatori şi ziarişti prin care încercam să-mi croiesc o cărare, să găsesc unul destul de mare încât să pot să mă adăpostesc sub el măcar atât cât să-mi trag sufletul şi apoi să-mi văd mai departe pe drum. Dar umbra făcută de tatăl meu semăna mai degrabă cu cea lăsată de un fir de iarbă, iar atunci când, citindu-mi primele povestiri şi nuvele, oamenii de litere s-au grăbit să spună că sunt o ramură din coroana stufoasă a marelui Sadoveanu, am făcut ce nu făcusem în toţi anii de şcoală, când, din cauza lui, era să rămân de vreo trei ori corigent la limba română. Aşa că m-am apucat să-i citesc pe nerăsuflate romanele, doar ca să nu mai scriu ca el.
Cu timpul, libertatea asta, chiar dacă soarele mă bătea în cap, a început să-mi placă. Numele meu nu era niciodată aşezat lângă al altuia, iar eu nu eram comparat cu nimeni, şi aveam impresia că reuşisem să străbat pădurea deasă de scriitori şi ziarişti de care vorbeam la început.
Într-o bună zi am observat, însă, că tot mai multă lume mă întreba dacă Vlad e fiul meu sau e doar o simplă potrivire de nume. Le spusesem tuturor că da, e băiatul meu, iar el, la rândul lui, când începuse să se scrie despre el în ziare, le zicea colegilor mei că da, e copilul lui Adi.
Aici aş vrea să fac o paranteză şi să explic că nu despre fiul meu am vrut să scriu cu tot dinadinsul, ci despre o idee, iar el mi-a fost exemplul aflat cel mai la îndemână. Povestea asta poate fi însă a oricărui tânăr care visează frumos şi care, atunci când se trezeşte, luptă să-şi trăiască visul cu ochii deschişi. Cât despre mine, eu vreau doar să spun că vine o clipă în viaţa fiecăruia, ca un punct fix al unui balansoar în care se dau doi copii şi care, la un moment-dat, face ca susul să fie jos, şi invers.
Dar să revin. Tocmai fiindcă eu am crescut aşa cum am povestit, lui Vlad am încercat să-i fiu copacul de care să se sprijine la nevoie, dar care să nu-i facă niciodată umbră. Pentru asta, mi l-am făcut mai întâi prieten. Am jucat cu el fotbal în curtea şcolii şi ne-am tras unul altuia la poartă, apoi am jucat tenis de câmp, tot acolo, iar când terenul era ocupat jucam un fel de pelotă, cu mingea în zid, până o făceam ferfeniţă. La tenis de masă îl altoiam eu pe el, dar eu am jucat ani buni la un club, însă la biliard mă bătea de mă zvânta. Niciodată însă nu mi-a fost ciudă, şi m-am consolat mereu cu gândul că îi bătea şi pe alţii la fel, iar cu timpul resemnarea asta a început să se transforme în mândrie.
Apoi mi-a spus că vrea să se apuce de cântat la chitară, iar eu am înghiţit doar în sec, fiindcă aş fi vrut să scrie. Am înţeles însă că pentru mine a venit deja toamna, mi-am scuturat frunzele şi am lăsat tot soarele să ajungă la el.
O vreme, însă, pentru că lumea mă cunoştea mai degrabă pe mine, Vlad a rămas copilul lui Adi. Am vrut să-l feresc de asta, dar n-am reuşit. Pe urmă a plecat la Bucureşti, unde numai el ştie cât a muncit şi unde nimeni nu mă cunoştea, aşa că acolo lumea îi spune simplu, Vlad.
Din când în când, dar foarte rar, fiindcă nu are timp, mai vine pe acasă. Se mai scrie despre el, mai apare pe la televizor. Iar atunci când cineva m-a întrebat dacă e vreo legătură între noi sau e doar o potrivire de nume, i-am răspuns simplu că sunt tatăl lui Vlad. Şi imediat au început să-mi crească frunze.
Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole