Get Adobe Flash player

doina

Spuma Ansamblului, la Domaşnea, la o întâlnire cum nu s-a mai văzut

Pe urmele ,,Doinei Banatului”şi ale slujitorilor ei

Spuma Ansamblului, la Domaşnea, la o întâlnire cum nu s-a mai văzut

În această fotografie apar numai o parte dintre fiii Domaşnei care au fost prezenţi la acea întâlnire din 1972. De la stânga: primarul (nu se vede), dar primul este Nicolae Buşui, fost prim-secretar PCR al judeţului Caraş-Severin, prof. Ilie Lozici (al treilea), fost director al Liceului Nr. 1 Caransebeş, ing. dr. Trandafir Cocârlă (5), fost ministru al Energiei, Petru Benghia (6), secretarul Primăriei, ing. Tiberiu Serafim (7), fost director, dr. Gavrilă Matica (9), medic la Caransebeş, ing. Mihai Serafim (10), fost director la Direcţia Agricolă Caraş-Severin. Rândul II: din stânga, ing. Petru Curescu, prof. Iancu Horescu (6), prorector la Politehnica Timişoara, medic Petru Horescu (7), ec. Mihai Ionescu (9), inspector bancar, ing. specialist în pomicultură Nicolae Mutaşcu (10), ing. I. Jubereani (11), salariat la CFR. De remarcat este faptul că din comuna Domaşnea s-au „şcolit” şi au studii superioare aproape 150 de persoane, fapt ce ne face să spunem că, la nivel naţional, comuna se situează pe primul loc din acest punct de vedere.

În data de 5 iulie 1972, în Domaşnea, de ziua Sf. Prooroc Ilie, când a avut loc şi Ruga, s-a sărbătorit şi întâlnirea tuturor fiilor comunei, risipiţi prin ţară sau prin străinătate. Pentru a le face o surpriză tuturor celor prezenţi la această întâlnire, primarul de atunci, Iosif Cristescu, şi secretarul Primăriei, Petru Benghia, au căpărât (tocmit) o parte dintre cei mai vestiţi muzicanţi ai Orchestrei „Doina Banatului” din Caransebeş, şi anume (vezi foto): de la stânga, Laci Perescu – saxofon şi dirijor, Petrică Vasile, zis Capdecal – taragot, Sandu Florea, care se uită şi râde cu omologul lui, Petru Stanciu (Tită) – ambii la trompetă, Ion Bălan – saxofon, Luca Novac – taragot, Ion Oprea (Căţălu) – contrabas, Florică Sandu, cel mai tânăr din orchestră – la acordeon, Ioviţă Gheza II, tot la acordeon, şi Ion Ilie (Cristos). Din mărturiile viitorului secretar al Primăriei, Petru Sitaru, şi ale prof. Ioan Răzvan, fost director la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, rezultă că o asemenea petrecere nu s-a mai întâlnit până atunci, şi nici nu s-a mai consemnat, nici până în prezent, în comuna lor, Domaşnea. Publicul domăşnean care a jucat pe lângă ei, dar şi cei care au privit de pe margini, au rămas cu o amintire vie a acelui moment, deşi mulţi dintre ei nu se mai regăsesc printre cei vii, cum, de altfel, stau lucrurile şi cu muzicanţii prezenţi atunci, fiindcă nu mai sunt în viaţă decât dirijorul Laci Perescu şi Luca Novac, ceilalţi trecând la cele veşnice, unii dintre ei prea devreme… Continuă să citești

Întâmplări cu Alexa Bârcă

Lăutari de altădată

Întâmplări cu Alexa Bârcă

Conştient de valoarea arcuşului său şi bun român, crescut în aerul tare al acelor vremuri de confruntări dârze şi neînfricate, din Valea Caraşului, pentru păstrarea fiinţei naţionale, Alexa Bârcă, despre care am scris în ediţia trecutăa ziarului, făcea parte din acei luptători care nu se speriau de măsurile dure ale guvernelor de la Budapesta, de oprimare a românilor prin orice mijloace. De aceea, el nu cânta niciodată ,,la comandă”, nu cânta ceea ce nu-i plăcea să cânte, indiferent cine era cel care îi „comanda”. În legătură cu această atitudine intrasigentă a lui, se povesteşte o întâmplare care caracterizează integritatea caracterului lui Alexa Bârcă.

Întâmplarea s-a petrecut într-o cafenea din Oraviţa, în care cânta taraful lui Alexa Bârcă. Un solgăbirău (preimpretor) maghiar i-a cerut lui Alexa Bârcă să-i cânte câteva „magyar notak”, cu intenţia de a face sânge rău unor români orăviţeni, cărora Alexa le cânta româneşte. Sigur de autoritatea lui, solgăbirăul aştepta plecăciunea servilă a „primaşului”, savurând cu anticipaţie umilirea românilor de la masa vecină. Alexa însă nici nu s-a sinchisit de poruncă, continuând să cânte şi mai cu foc „românaşilor săi”. Surprins şi lezat în orgoliul atotputerniciei sale, solgăbirăul l-a chemat la masa lui, poruncindu-i cu asprime să nu mai cânte româneşte. Alexa n-a răspuns, l-a privit doar drept în ochi. Şi-a prins apoi vioara cu ambele mâini, vioara lui atât de dragă, de care nu s-ar fi despărţit pentru nimic în lume, a izbit-o de genunchi şi a aruncat-o la picioarele solgăbirăului, care, galben la faţă, a amuţit. Cu lacrimi în ochi, Alexa i-a întors apoi spatele, s-a apropiat de „ţiganii lui”, înmărmuriţi de spaimă, a luat vioara din mâinile unuia şi a început să cânte o doină, o improvizaţie, în care şi-a pus tot focul inimii sale îndurerate şi, în acelaşi timp, toată revolta sufletului său. Solgăbirăul, furios, s-a ridicat de la masă şi a ieşit ca o furtună”. Continuă să citești

Traducere