Get Adobe Flash player

Spuma Ansamblului, la Domaşnea, la o întâlnire cum nu s-a mai văzut

Pe urmele ,,Doinei Banatului”şi ale slujitorilor ei

Spuma Ansamblului, la Domaşnea, la o întâlnire cum nu s-a mai văzut

În această fotografie apar numai o parte dintre fiii Domaşnei care au fost prezenţi la acea întâlnire din 1972. De la stânga: primarul (nu se vede), dar primul este Nicolae Buşui, fost prim-secretar PCR al judeţului Caraş-Severin, prof. Ilie Lozici (al treilea), fost director al Liceului Nr. 1 Caransebeş, ing. dr. Trandafir Cocârlă (5), fost ministru al Energiei, Petru Benghia (6), secretarul Primăriei, ing. Tiberiu Serafim (7), fost director, dr. Gavrilă Matica (9), medic la Caransebeş, ing. Mihai Serafim (10), fost director la Direcţia Agricolă Caraş-Severin. Rândul II: din stânga, ing. Petru Curescu, prof. Iancu Horescu (6), prorector la Politehnica Timişoara, medic Petru Horescu (7), ec. Mihai Ionescu (9), inspector bancar, ing. specialist în pomicultură Nicolae Mutaşcu (10), ing. I. Jubereani (11), salariat la CFR. De remarcat este faptul că din comuna Domaşnea s-au „şcolit” şi au studii superioare aproape 150 de persoane, fapt ce ne face să spunem că, la nivel naţional, comuna se situează pe primul loc din acest punct de vedere.

În data de 5 iulie 1972, în Domaşnea, de ziua Sf. Prooroc Ilie, când a avut loc şi Ruga, s-a sărbătorit şi întâlnirea tuturor fiilor comunei, risipiţi prin ţară sau prin străinătate. Pentru a le face o surpriză tuturor celor prezenţi la această întâlnire, primarul de atunci, Iosif Cristescu, şi secretarul Primăriei, Petru Benghia, au căpărât (tocmit) o parte dintre cei mai vestiţi muzicanţi ai Orchestrei „Doina Banatului” din Caransebeş, şi anume (vezi foto): de la stânga, Laci Perescu – saxofon şi dirijor, Petrică Vasile, zis Capdecal – taragot, Sandu Florea, care se uită şi râde cu omologul lui, Petru Stanciu (Tită) – ambii la trompetă, Ion Bălan – saxofon, Luca Novac – taragot, Ion Oprea (Căţălu) – contrabas, Florică Sandu, cel mai tânăr din orchestră – la acordeon, Ioviţă Gheza II, tot la acordeon, şi Ion Ilie (Cristos). Din mărturiile viitorului secretar al Primăriei, Petru Sitaru, şi ale prof. Ioan Răzvan, fost director la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, rezultă că o asemenea petrecere nu s-a mai întâlnit până atunci, şi nici nu s-a mai consemnat, nici până în prezent, în comuna lor, Domaşnea. Publicul domăşnean care a jucat pe lângă ei, dar şi cei care au privit de pe margini, au rămas cu o amintire vie a acelui moment, deşi mulţi dintre ei nu se mai regăsesc printre cei vii, cum, de altfel, stau lucrurile şi cu muzicanţii prezenţi atunci, fiindcă nu mai sunt în viaţă decât dirijorul Laci Perescu şi Luca Novac, ceilalţi trecând la cele veşnice, unii dintre ei prea devreme…

Laci Perescu – un autodidact excelent, un exemplu de comportare morală şi ţinută demnă, calm, disciplinat, pretenţios, dar şi apărător al adevărului şi al dreptăţii. Tagma Pereştilor îşi are rădăcini adânci în satul Dalci, locul de unde s-au ridicat şi afirmat numeroşi virtuozi ai „torogoatei”, saxofonului şi trâmbiţei. O verigă din lungul lanţ al acestora a fost şi rămâne Laci Perescu. A trăit alături şi pentru muzică, îndrăgind saxofonul, care i-a fost alături şi l-a însoţit întreaga viaţă. Ca mai toţi colegii de breaslă, tânărul Laci şi-a început cariera cântând prin birturile oraşului Caransebeş, începând cu „Mielul Alb”, „Nucul de aur”, „Mâţul Vânăt”, şi altele binecunoscute în acele vremuri. A făcut parte din prima orchestră de muzică populară a oraşului, trecând succesiv pe la mai titratele formaţii ale Ateneului Popular „Lazăr Cernescu” şi, în final, la „Doina Banatului”, în calitate de solist şi, ceva mai târziu, dirijor al renumitului Ansamblu. Laci a dirijat Orchestra din 1966 până la desfiinţarea, ca Ansamblu, în august 1970, rămânând şi în continuare dirijor la formaţia nou-organizată.

Petrică Vasile – unul dintre cei mai dotaţi saxofonişti şi taragotişti ai Banatului – s-a născut la Obreja, în 1926. La vârsta de 15 ani şi-a încercat norocul la Caransebeş, cântând prin birturile oraşului. Remarcat de fostul profesor de muzică şi dirijor Dimitrie Cuzma, tânărul saxofonist a fost inclus în taraful Căminului Cultural, asigurându-i-se un sărăcăcios loc de cazare, masă zilnică şi, din când în când, o mică sumă de bani. Profesorul îl va conduce în lumea notelor muzicale, a tonalităţilor şi armoniei. Având la bază Şcoala de muzică, îşi satisface stagiul militar în cadrul muzicii Armatei. În ciuda unor tentante oferite venite de la Bucureşti, şi-a continuat cariera la Caransebeş, alături de familie şi prieteni. A părăsit prematur scena de spectacol şi a vieţii, în 1998, lăsând în urmă regrete, dar şi frumoase amintiri.

Nana Florea de la Armeniş face parte din galeria celor mai străluciţi instrumentişti ai Banatului, un nume cunoscut şi apreciat pe scenele Caransebeşului, ale Bucureştiului şi ale unor mari capitale europene. S-a născut la Armeniş, în anul 1929, unde a întâlnit şi îndrăgit, încă din anii copilăriei, muzica populară şi jocul cu specific local. Primul instrument cu care s-a împrietenit, şi pe care l-a stăpânit temeinic, a fost fluierul. Un adevărat virtuoz al trompetei, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în cadrul Orchestrei „Doina Banatului”, de unde s-a şi pensionat. În timpul milităriei şi câţiva ani după liberare, a cântat în Ansamblul Armatei, avându-l ca dirijor pe arhicunoscutul Dinu Stelian. A avut ocazia să evolueze în Germania, Olanda, Italia, Ungaria, în spectacole de înaltă ţinută artistică, intervenţiile sale solistice soldându-se mereu cu aplauze şi ovaţii. A respins tentantele oferte ale unor orchestre şi ansambluri bucureştene, rămânând credincios plaiurilor natale, munţilor şi apelor pe care le-a iubit, sursă de inspiraţie pentru numeroasele cântece şi jocuri compuse şi oferite spectatorilor. În plină putere de muncă şi creaţie, Sandu Florea a pornit, în 1998, pe drumul fără întoarcere, senin şi liniştit, aşa cum a fost întreaga viaţă.

Ion Bălan, pe lângă faptul că a stăpânit cu măiestrie saxofonul, a fost unul dintre cei mai buni corepetitori, un om cu o memorie de aur. S-a născut în satul Dalci, la 19 septembrie 1932. Tatăl său, cel care l-a învăţat meserie, împreună cu fratele lui mai mare, Arsenie Bălan, cânta la vioară. A fost printre primii muzicanţi angajaţi la Orchestra din Caransebeş, în anul 1952, unde a activat până în anul 1974, când s-a transferat ca şef de formaţie la Restaurantul „Nord”, aparţinând de OCL Caransebeş. A fost şi dirijor secund, ţinându-i loc din când în când lui Lae Perescu. L-am avut coleg de Ansamblu, eu fiind solist vocal, alături de Ana Munteanu, Ion Valuşescu, Pavel Suciu, Blaj Craia şi Sofia Mircea. De la toate festivalurile la care a participat ca instrumentist, s-a întors cu Marele Premiu. Ne-a părăsit învins de o boală necruţătoare, în toamna anului 1989.

Petru Stanciu (Tită) vine din comuna Obreja, unde s-a născut la data de 24 ianuarie 1925. A fost animat de o imensă ambiţie de a deveni muzicant, având exemplul altor consăteni. A fost unul dintre talentaţii trompetişti, fiind şi un pasionat culegător de doine şi jocuri autentice, pe care, la rândul său, le-a dat multor solişti vocali. Până să ajungă la înalta performanţă, din 1950 Tită a cântat sub îndrumarea unor muzicanţi ca Moşu Novac, Horia Vasile şi alţi instrumentişti din Dalci. Ca solist al Orchestrei, a cântat până la pensionare sub îndrumarea celor doi Perescu, Lae şi Laci (unchi şi nepot). A încetat din viaţă la 26 ianuarie 1988, lâsând în urma lui o moştenire care îl cinsteşte – un bogat repertoriu de melodii autentice.

Luca Novac. Fără îndoială, copilul născut în satul Var, la 15 septembrie 1941, a avut parte de o zână bună şi darnică. I-a fost dat lui Luca Novac să urce pe cele mai înalte culmi ale muzicii populare şi, alături de taragotul său de aur, să cucerească celebritatea şi împlinirile accesibile doar marilor artişti. A început cu „Doina Banatului”, s-a remarcat ca saxofonist şi, mai târziu, ca un adevărat vrăjitor al taragotului. A devenit, ulterior, idolul răsfăţat al Timişoarei şi al tuturor scenelor din România, unde şi-a risipit talentul şi a adunat aplauzele, preţuirea şi dragostea spectatorilor. A dus faima folclorului românesc şi a cântecului bănăţean în Germania, Franţa, Italia, Olanda, Belgia, Elveţia, Rusia, Mongolia, Coreea, Iugoslavia, dar şi în multe alte ţări.

Ion Oprea, zis Căţălu, s-a născut în satul Armeniş şi a stăpânit cu siguranţă şi credinţă vioara şi contrabasul. A fost un muzicant disciplinat şi, deşi făcea naveta de la Armeniş la Caransebeş, nu a lipsit de la repetiţii sau spectacole.

Florică Sandu este artistul căruia eu i-am spus omul-orchestră, întrucât stăpânea acordeonul, contrabasul, ţambalul, clarinetul şi orga. Prin copilul Florică, familia Florea, care era formată din excelenţi muzicanţi, a căpătat o şi mai mare forţă muzicală, nu numai în Banat, ci şi în afara judeţului nostru. Nu de puţine ori, Florică a concertat în cele mai mari oraşe din Europa. Nu aş putea spune că sunt solişti vocali din Banat să nu fi fost acompaniaţi de Florică sau Formaţia Floreştilor. Este regretabil, pentru noi toţi cei care l-am cunoscut şi am cântat cu Florică, că a plecat dintre noi la o vârstă când încă mai avea multe de spus în muzică, chiar de Sf. Mărie Mare, în 2004.

Ioviţă Gheza II. Tainele muzicii populare instrumentale le-a moştenit de la tatăl său, de la care a învăţat foarte multe, dar fiul şi-a completat cunoştinţele cu acordeonistul Iosif Tager şi profesorul de pian Coloman Frontean. A stăpânit cu mare siguranţă acordeonul, pricepându-se foarte bine la armonizarea melodiilor.

Ion Ilie, zis Cristos, după ce s-a angajat la Orchestra „Lazăr Cernescu” („Doina Banatului”), a fost un viorist de bază al Ansamblului, participând la toate înregistrările, atât cu Ansamblul, cât şi cu diverşi solişti vocali. Din 1970, după ce Ansamblul „Doina Banatului” s-a desfiinţat, rămânând numai Orchestră cu un număr mai redus de instrumentişti şi solişti vocali, dirijorul Laci Perescu l-a folosit pe Ion Ilie şi pe post de solist vocal, bucurându-se de succes la spectatori.

N.A. Fotografia care îi reprezintă pe muzicanţi aparţine colecţiei prof. Cornel Hamat, din Timişoara, iar cea de-a doua este din colecţia prof. Ion Răzvan, din Caransebeş, primul născut în oraşul de pe malurile Timişului şi Sebeşului, iar al doilea în Domaşnea, cărora le aduc mulţumiri pe această cale.

Ştefan ISAC

 

Traducere